A story

[black ice]

Reguli

Posturile care nu se vor incadra in spiritul general al acestor reguli vor fi sterse. Asemenea si off-topicurile.

Dat fiind faptul ca in ultima perioada au aparut mai multe intrebari si probleme la care fie s-a raspuns in privat, fie fragmentat in cadrul acestui topic, am considerat oportuna aparitia unor mici precizari - cu privire la desfasurarea si rolul povestii pe de o parte, la evolutia si modalitatatile de constructie a personajelor pe de alta parte si, in ultimul rand, referitoare la stilul ‘scriitoricesc’ adoptat - in cadrul unui singur post, urmand ca restul de posturi off-topic sa fie sterse pentru o mai buna fluenta a textului.

Inainte de prezentarea ‘in detaliu’ a fiecarui aspect, am crezut de cuviinta sa facem un mic rezumat al ideilor principale – pentru cei mai lenesi din fire.

Crearea povestii a avut la baza urmatoarea idee : se porneste de la ceea ce am scris eu in primul post si se povesteste din perspectiva unor pesonaje diferite ceea ce se intampla. Data fiind intinderea actuala a povestii e normal ca noile personaje sa nu mai povesteasca totul de la inceput. Ramane insa aceeasi idee.
Locatiile in care vor merge personajele vor fi anuntate din timp de smoke pe de o parte pentru a nu se ingradi liberatatea fiecaruia iar pe de alta parte pentru a nu ne indeparta prea mult de firul povestii.
Personajele celor care renunta definitiv la poveste vor putea fi folosite pe viitor de alti useri iar cele parasite pentru o perioada determinata de timp sau cele la care autorul nu vrea sa renunte [chiar daca nu stie cat va lipsi] vor intra in ‘prizonierat’.
Cei care doresc sa se acomodeze cu povestea sau stiu ca nu vor avea timp sau chef pentru intreaga poveste vor putea lua un personaj secundar.
Personajele, din motive de dificultate [naturalete, credibilitate, etc] trebuie sa fie corespunzatoare autorului [o fata va avea un personaj feminin, etc.]. Ar fi indicat pentru o mai buna cunoastere a personajului sa se faca apel la trecutul sau, dorintele, visele sale.
Pentru a se pastra o oarecare lizibilitate, coerenta si fluenta in poveste e de preferat folosirea unei exprimari corecte si de asemenea folosirea unei punctuatii adecvate.


1. Desfasurarea si rolul povestii.

Dupa cum probabil v-ati dat deja seama povestea se desfasoara si are influente clare din universul fantasy gasit in cartile lui Tolkien sau in mai popularul film Lord of the Rings – insa nu se limiteaza la acestea. Nu e un secret acest lucru si ar fi bine daca s-ar evita catalogari de genul ‘plagiat’, izvorate evident doar din niste prejudecati personale.
Asemenea universului creat de Tolkien si mica noastra poveste incearca in primul rand sa creeze o atmosfera armonioasa, fantasy, care sa permita cititorului sa viseze, sa-l smulga pentru cateva minute din valtoarea cotidiana si sa-l poarte pe aripile propriiilor sale ganduri spre o lume de vis in care nuantele desi se intrepatrund pot fi foarte clar recunoscute si in care contrastele nu au alt rol decat acela de a pune in evidenta frumusetea. Speranta ce ne insoteste imaginatia in aceasta calatorie e cea de a crea frumos, de a reda si evidentia coerent, fluent si armonios o serie de cadre puse in scena de interactiunea unor personaje distincte. Cheia reusitei ar putea consta intr-un echilibru intre descrierea detaliilor relatiilor umane si prezentarea fidela a naturii.

Desfasurarea propriu-zisa a povestii vom incerca sa o mentinem fluenta printr-un ritm al postarilor de o data pe saptamana astfel incat, in conditii ideale, topicul ar trebui sa se actualizeze o data la fiecare doua zile. De asemenea, pentru a nu ne indeparta prea mult de punctele cheie ale povestii de fiecare data cand se va incheia o secventa cheie, cineva – de obicei smoke – va anunta urmatorul ‘waypoint’. Aceste precizari nu ingradesc deloc libertatea personajului, ci au simplul rol de a oferi o constanta temporala astfel incat cititorii vor stii ce urmeaza – mentinandu-le pe de o parte interesul treaz si pe de alta inlaturand o eventuala stare de confuzie sau haos ce ar putea rezulta dintr-o poveste fara ‘coloana vertebrala’.

Elementele compozitionale asupra carora se va insista in poveste vor fi relatiile – interactiunea - dintre personaje si nu in mod necesar luptele sau in genere, actiunea.

2. Modalitati de constructie si evolutie a personajelor

Intrucat una din senzatiile dominante ce te invaluie treptat in momentul in care scrii e cea de libertate, in constructia acestei povesti am pornit de la ideea unei depline libertati din punctul de vedere al crearii si evolutiei personajelor.
Cu toate acestea, exista totusi o restrictie, impusa oarecum de scopul acestei povesti, si anume: ar fi recomandat ca userii de sex masculin sa-si creeze un personaj de sex masculin, iar userii de gen feminin, un personaj in consecinta. E de preferat acest lucru datorita dificultatii crearii unui personaj natural, credibil in cazul in care acesta este diferit - ca gen - de autor.
Personajele care au fost sau vor fi abandonate nu vor fi scoase in mod brutal din poveste. Vom incerca sa oferim pana la un punct o anumita sustinere urmand ca apoi, treptat, respectivul personaj sa treaca intr-un plan secundar.
Pentru cei care nu doresc o integrare de lunga durata in poveste exista personaje secundare ce vor intra in scena si care pot foarte bine sa fie obiectul de interes al celor ce urmaresc un simplu experiment de cateva zile. Daca nu vor exista doritori, personajele secundare vor fi modelate de fiecare autor in parte, in functie de masura in care povestea sa va interactiona cu respectivul personaj.

In constructia unui personaj trebuie avute in vedere urmatoarele intrebari: cine? (prezentarea personajului), unde? (prezentarea drumului personajului inaintea intalnirii cu celelalte personaje), cand? (plasarea in timp a momentului intalnirii cu celelalte personaje) si cum? (explicatia modalitatii de integrare in grup).
Fiecare personaj trebuie sa aiba un trecut - ce poate fi prezentat sumar in primul post urmand ca pe parcursul povestii, sub forma unor amintiri, vise sau discutii cu celelalte personaje sa se contureze din ce in ce mai mult – prezent, ce va fi povestit pe masura ce se avanseaza in poveste si viitor ce va fi redat prin dorinte, vise, asteptari, discutii, etc.
Toate aceste elemente pot fi imbinate, suprimate sau imbogatite dupa bunul plac al fiecaruia, esential este ca personajul sa fie ‘viu’ si sa actioneze in conformitate cu profilul facut de autor.
Datorita importantei personajelor in aceasta poveste, imi permit sa mai insist putin, in special, asupra evolutiei lor. Pentru a contura – individualiza – personajul, in fiecare noua postare trebuie avute in vedere o serie de elemente ‘inedite’ cum ar fi : descrierea detaliata a unei amintiri ce a fost provocata de un eveniment din prezent – un peisaj observat, o vorba a cuiva, etc. Monologul, insiruirea gandurilor personajului provocate de o anume situatie, privirea ‘interiorizata’ prin care scoateti la iveala sentimente, senzatii, impresii adanc ascunse in sufletul alter-egoului vostru, ar fi alte cateva modalitati de pastrare a continuitatii unei individualitati proprii personajului. In momentul in care se reuseste gasirea unui echilibru intre redarea sufletului personajului in relatia sa interioara trecut – prezent – viitor (formata din sentimente, dorinte, vise, idealuri, principii, etc.) si relatia exterioara (bazata pe cea precedenta) cu celelalte personaje, se poate spune ca acel personaj e ‘viu’.

3. Stilul...

Voi incerca, pe cat posibil, sa ma mentin la un nivel obiectiv in aceasta incercare de a oferi cateva repere privitoare la “modalitatiile de exprimare”, menite sa ajute pe de o parte cititorul si pe de alta parte scriitorul.
Un text, un fragment, se defineste prin impresia lasata in imaginatia si sufletul cititorului. In genere, se spune ca e “frumos”, daca fragmentul e coerent, fluent, daca cuvintele se imbina armonios si daca ideea ce va razbate va fi una inedita. Masura in care aceste cateva elemente se vor imbina in fiecare fragment depinde in totalitate de persoana fiecaruia.

Alaturarea cuvintelor intr-un mod armonios e conditionata in primul rand de respectarea unor simple reguli de compozitie ignorate aproape cu desavarsire de majoritate, atat in timpul scolii cat si ulterior.
Pentru o buna lizibilitate a textului – doar scriem in ideea ca cineva, la un moment dat, poate va citi ceea ce scriem – e nevoie de o minima formatare a textului. Asta presupune scrierea cu majuscule atunci cand e necesar, folosirea corecta a semnelor de punctuatie si pe cat posibil evitarea greselilor de gramatica sau exprimare. De asemenea, folosirea repetata a unor conjunctii, prepozitii sau verbe tinde sa devina deranjanta de la un moment dat.
Coerenta textului e al doilea lucru important, dupa lizibilitate. Obtinerea coerentei, a fluentei cuvintelor in scris se obtine doar prin experienta. Cu cat mai mult se scrie cu atat se va putea observa mai bine “armonia” dintre cuvinte. Desigur, cateva reguli exista si aici; dat fiind cadrul povestii noastre si natura personajelor, e bine sa ne asiguram ca exista concordanta intre termenii pe care-i folosim precum si concordanta intre timpurile verbale folosite. Altfel ne vom trezi ca vorbim despre oameni cand de fapt e vorba de orci, sau vom avea impresia ca suntem intr-un basm si nu intr-un univers fantasy. Un alt lucru important ce tine tot de coerenta este integrarea gandurilor sau a dialogurilor dintre personaje in text. Ramane ca fiecare sa decida modalitatea cea mai potrivita pentru sine de a reda aceste elemente, insa, trebuie sa fie marcate prin ceva (ghilimele, linie de dialog sau de pauza, paranteze, etc.)

Ideea de care spuneam la inceput ca ar trebui sa razbata sub forma unui lucru inedit in ochii cititorului ar parea la o prima vedere destul de greu de conceput, insa, odata ce exista coerenta si armonie in text, ideea poate foarte bine sa vina de la sine. Poate fi reprezentata de revelatia avuta de un personaj dupa un vis sau in urma rememorarii unor intamplari trecute prezentate sub forma unor flash-back-uri.
Idei originale sunt greu de gasit, insa, in cadrul discutat aici nici nu e nevoie de idei originale. De cele mai multe ori originalitatea sta in capacitatea scriitorului de a uimi cititorul printr-o structura compozitionala de exceptie. Dau ca exemplu alternanta planurilor real – fantastic in relatia exterior – interior (suflet), a personajului. Modul in care se contureaza personalitatea unui personaj rezida in capacitatiile de manipulare a acestor structuri compozitionale de catre fiecare autor, iar acestea se invata doar din experienta.

Voi incheia aici, in speranta ca, ceea ce a fost mai important am reusit sa transmit. Daca exista nelamuriri sau intrebari, vom vorbi in privat.

[black ice]

"Am ajuns!", mi-am spus infrigurat. Da, in sfarsit ajunsesem la adapost. Nu credeam ca il voi gasi. N-am fost niciodata pe aici doar din legende cunosc locul asta, de fapt, nici nu credeam ca exista. Imi amintesc ce frumos imi povestea un bard batran despre aceste locuri mirifice. Trebuie sa recunosc, tot locul era inconjurat de o ciudata aura magica...sau am devenit eu brusc superstitios. Am inceput sa rad la absurditatea acestui gand. Uneori chiar ma uimeam cu ce ganduri aveam.
Imi era din ce in ce mai frig, mantia mea neagra, subtire nu ma prea proteja de capriciile vremii, era mai mult de camuflaj, asa ca mi-am propus sa inaintez incet, incet spre han.
Mi-am pus gluga pe cap incercand sa par cat mai misterios si m-am indreptat cu pasi mici spre adapost. Inainte sa intru, mi-am verificat sabia si cutitul, nefiind foarte sigur de ceea ce ma astepta dincolo de usa.
Am intredeschis usa si m-am strecurat timid in incapere. Incercam sa par cat mai natural ca si cand as fi cunoscut foarte bine locul. M-am indreptat incet spre o mica masa libera din coltul din stanga de langa usa. Desi locul era luminat doar de cateva lumanari melancolice, se vedea totul pana in cele mai mici detalii. M-am pus cuminte la masa mea si am inceput panda. Aveam o pozitie relativ fioroasa stand cu coate rezemate pe masa si sabia la vedere. Cu un semn discret din mana am chemat micul dwarf, care spre surprinderea mea era pe post de barman. I-am spus in soapta langa ureche sa-mi aduca ceva de baut in timp ce cu mana il usuram de cateva obiecte de prin buzunare. Nu eram hot de obicei, urmaream mai mult sa vad cine e deoarece imi parea cunoscut de undeva. Cand mi-a adus bautura, sub pretextul unei intrebari inutile l-am apropiat iar de mine, bagandu-i, in timp ce-i vorbeam, la loc ce ii luasem...mai mult sau mai putin. Aveam si eu nevoile mele.
Imi priveam suspicios bautura, neintelegand de ce e jumatate roz jumatate verde. Ca sa nu mai zic de aburii deloc placut mirositori ce-i emana. Am subtilizat-o langa piciorul mesei, dandu-mi seama ca eram penibil cu ea in fata.
M-am infasurat in mantie, ascuzand-mi sabia sub ea. M-am lasat pe speteaza scaunul si am adoptat o pozitie enigmatica. Gluga mi-am potrivit-o in asa fel incat sa fiu sigur ca ceilalti nu-mi pot vedea fata.
Apoi am inceput analiza. Am privit cu atentie fiecare loc din han, nici un personaj nu a scapat micii mele analize. Imi placea in acel han, era o atmosfera vesela, placuta. Totusi, in alte parti ale hanului am observat cateva persoane care ar fi putut fi ceea ce cautam.
“Sunt cam mari...” mi-am zis dezamagit, dupa o privire mai atenta.
“Se pare ca micul nostru amic nu a ajuns inca. Bine asa...”

Micul orologiu de pe perete arata ora trei si zece. Nu mai puteam de somn. Dupa o zi de alergatura eram epuizat. Pleopele imi erau tot mai grele...mi-am impins scaunul pana aproape de perete, m-am aplecat spre masa si mi-am incrucisat mainile punandu-mi capul deasupra palmelor. Mi-am propus sa rezist pana la ora patru.
“Poate vine pana atunci...”
Pendula hipnotizanta a orologiului se unduia incet, din ce in ce mai incet, cand spre stanga, cand spre dreapta. M-am lasat furat de jocul inocent al timpului si am cazut neputincios.
Gafaiam puternic. Eram obisnuit cu oboseala si eram destul de rezistent dar niciodata nu am fost mai solicitat ca acum. Fugeam aproape innebunit, uneori fara sa mai tin cont nici de urme sau orice alt indiciu care mi s-ar fi putut oferi asupra celui pe care il urmaream. Ma loveam din plin de frunze si spini care imi zgariau nemilos fata si mainile. “La dracu!”. Nu mai puteam. M-am lovit crunt de un copac. Cred ca am si lesinat cateva minute. M-am ridicat cu greu si m-am uitat speriat in jur asteptandu-ma ca din clipa in clipa o sageata sa ma tintuiasca. Dar nu...”Trebuia sa ma fi obisnuit deja”. L-am vazut iar. S-a lasat vazut, doar pentru o clipa, doar pentru a-mi face mie in ciuda. Se juca cu mine si asta uram cel mai mult. O silueta micuta, o umbra, se strecura rapid prin tufisurile din apropierea mea. M-am luat rapid dupa ea dar dupa cativa pasi am cazut, impleticindu-ma, la pamant. Oboseala si micul incident cu copacul de mai devreme nu mi-au fost deloc favorabile. Am ramas la pamant o vreme, apoi m-am intors pe spate. Stateam cu fata la cer si priveam oarecum linistit stelele. Mi-am dat seama ca trebuia sa incetez nebunia asta. Deja de prea mult timp tinea. Acum doua zile a inceput totul. De atunci n-am mai inchis un ochi.
“Asa se intampla cand vrei sa furi de la cine nu trebuie”.
Am lovit incet pamantul cu pumnul, dar m-am resemnat. Nici nu stiu de unde atata energie in mine pentru atata lucru. De obicei cand ceva nu-mi iese eu sunt cel care fuge, nu invers.
“Ceva nu e in regula aici. Daca ar fi vrut sa ma omoare de multe ori a avut ocazia si totusi nu a facut-o. De ce?”. Nu ramanea in picioare decat varianta ca acel cineva ma conducea undeva. Dar unde si de ce? N-am mai stat pe ganduri. M-am ridicat repede si am pornit in fuga in urmarirea umbrei.
Din cand in cand ma lasa s-o intrezaresc, asigurandu-se astfel ca inca o urmaream. M-a condus in acest mod pana aproape de o poienita, apoi a disparut. O sageata s-a implantat fulgerator in copacul de langa mine. Era purtatoare unui bilet. M-am uitat prevazator in jur dar totul parea in regula. Am citit biletul: imi zicea sa traversez poienita si sa astept in mica taverna ce aveam sa o descopar acolo.

[smoke]

...oboseam...de milenii pazeam planeta, ultima din aceasta parte a universului, impotriva celei mai crunte amenintari, mai rea decat moartea...
...eram ultimul din rasa mea, cel putin asa imi aratau semnalele primite, ultimul ramas dintr-o civlilizatie care iubise viata, colonizase universul, patrunsese in cele mai adanci cotloane ale lui manati de cele mai bune intentii, lucru care s-a dovedit pana la urma fatal...pe atunci eu trebuia sa am grija de acest sector al universului, in special de aceasta planeta, speciala pentru locuitorii ei indigeni, o rasa de umanoizi nascuti din neglijenta unui coleg de-al nostru, neglijenta de altfel fericita daca privesc din perspectiva situatiei actuale...singura problema era ca mostenisera de la noi multe din caracteristici, una din ele fiindu-le fatala in supravietuire … erau foarte pasnici..iar conditiile de pe planeta nu erau cele mai potrivite pentru asa ceva...vanati pentru aspectul lor deosebit, pielea fiindu-le de un albastru-sidefiu, si pentru inclinatiile artistice , folositi ca sclavi apoi de regii ce-si disputau cele cateva regiuni mai bogate in resurse, ramasesera prea putini liberi ca sa se poate inmulti...iar noi nu aveam voie sa intervenim...necunoasterea existentei noastre nu putea fi compromisa...
..acum insa era alta situatie...Pandora - ea era probabil ultima speranta a viitorului, dovedea o mare acumulare de calitati mostenite, inutile insa daca nu invata se le foloseasca...iar eu trebuia sa fac asta...fara sa intervin prea mult insa...dar nu aveam incredere in nimeni...
...sunt obosit...cea mai mare parte a puterilor le foloseam in ecranarea ce inconjura planeta, in speranta ca nu ne vor descoperi prea repede, dar acum puterea scutului scazuse si simtisera deja scanteia vietii de pe planeta...veneau...asa cum felinarul atrage vietatile noptii asa viata atragea aceste creaturi ale intunericului...iar eu ce puteam face ? ...nu reusisera conducatorii nostri, cu toata stiinta si puterile dezvoltate in milioane de ani si voi reusi eu...?..singur nu aveam nici o sansa dar o idee imi incoltise in minte de la acel incident...dar daca...?
...acum aveam alte probleme...viata Pandorei era amenintata...iar singurul care putea sa o ajute era un simplu hot, fara un scop in viata, fara remuscari , fara respect , fara regrete...manat doar de razbunare...imaginea ei bantuindu-I cosmarurile..ea..tovarasa lui...jumatatea lui..fusese totul pentru el...odata cu moartea ei murise si el...vroia doar sa stie de ce, de ce, de ce...iar eu stiam si nu puteam sa-i spun...inca...trebuia sa ma grabesc...el astepta la taverna o mica umbra...ha-ha...rad amar...de-ar sti ce-l asteapta...trebuie sa am grija totusi...de cateva ori mi s-a parut ca ar avea o sensibilitate mai mare dacat ceilalti, iar eu nu puteam sa-mi micsorez prea tare emanatiile energetice...pasesc in taverna...stiam deja unde era...mai avea putin si adormea...ma asez usor pe scaunul din fata lui...se pare ca nu m-a simtit...simt ceva rece langa coapsa dreapta...era sabia lui...rad usor...nu as avea probleme in a-l paraliza pe loc dar imi place ca nu m-am inselat in privinta lui...are calitati...imi spune soptit...Te-ai asezat la o masa gresita amice...

[bethrezen]

Vanator de recompense......o meserie plina de riscuri,dar care mi se potriveste,
asa cum spunea tatal meu.
Toata viatza asta am facut ,shi aveam de gand sa mi-o continui la fel.
Totusi,rutina de zi cu zi ma indemna sa plec in cautare de neobisnuit,de necunoscut,
de periculos.Ma saturasem de recompense marunte,de pe urma unor hoti de buzunare.
Aveam nevoie de aventura,vroiam sa-mi incerc puterea,sa-mi cunosc limitele......
Si,intr-o buna zi ,aceasta ocazie s-a ivit.
Mergeam incet pe poteca prafuita,tarandu-mi warhammer-ul dupa mine.
Toti se fereau de mine,ma considerau fioros.
Ganditor,mergeam cu fatza la pamant.
Deodata,m-am oprit.In fatza mea se afla un copil de vreo zece anishori.
Mi-a spus doar cateva cuvinte:"Taverna.Ora 7.00.Barmanul dwarf."
Apoi ,a disparut, lasandu-ma tamp,cu o figura demna de un fraier.
Totusi,intrigat,m-am decis sa-i urmez indicatiile.

Era pe inserate,iar eu ma apropiam cu pasi repezi de taverna.Eram nerabdator
cum demult nu mai fusesem.
Micul dwarf ma astepta la usa.
-Te asteapta in spate.
-Dar ce....
Dwarf-ul disparuse ca inghitit de pamant.
Mai mult curios decat furios,am pasit spre salciile din spatele tavernei.
Acolo,in umbra,o silueta supla avea fata indreptata spre mine.
-Ai venit,deci.
-Cine esti?Ce vrei de la mine?
-O sa afli totul la momentul potrivit.Vei avea tot ce tzi-ai dorit vrodata,
daca imi urmezi intocmai indicatiile.
Am schitat un zambet imperceptil.
-Deocamdata,tot ce trebuie sa faci este sa te duci la dwarf-ul Laurian
shi sa ii spui sa te conduca la partenerul tau.Pe cel de-al treilea il
veti cunoaste mai tarziu.
Mi-am dat seama ca nu mai trebuie sa pun intrebari si am plecat.
Totusi,am auzit cateva franturi din vorbele misteriosului meu "prieten":
".......un mag,un hot si un razboinic.....combinatia perfecta....."
La usa tavernei ma astepta Laurian.
-Partenerul tau este la masa din colt.Se numeste Black Ice.

[SG]

Bunget sorbi inca o gura din licoarea verde, atat de placuta elfilor. Se spunea ca e facuta din radacini tinere de matraguna, frunze de menta si singe de dragon verde, impreuna cu inca un ingredient secret, magic, care iti facea miscarile mai fine, mai rapide. Si putine erau locurile unde se gasea asemenea minunatie. Simti cum sangele i se incalzeste, si se simti mai sigur pe el. Isi trase mai bine gluga peste urechile lungi si se uita in jur. Zari ceva ciudat. Strainul il "usura" pe hangiu de cateva lucruri din punga, facandu-se ca il intreaba ceva tainic. Se amuza in sinea lui, caci era asa de novice, incat si hangiul il simtise. Dar daca acesta nu zise nimic, de ce sa faca el gura. Asa ca astepta sa vada ce se mai intampla. Ceva ii spunea ca se va intampla ceva important in seara asta, chiar aici in batranul han din Drumul Broastei. Si ceva ii spunea ca acel strain avea un rol important. Asa ca isi incorda privirile asupra omului. Nu parea a fi nevoias, incat sa aiba nevoie de lucrurile hangiului. Si intradevar, se uita doar la ele. Poate ca era si el curios, sa vada cu cine are a face. Desi unele lucruri indicau ca ar fi incepator, cum ar fi incercarea sa de a usura buzunarele hangiului, sau felul stangaci in care si-a pus sabia pe masa, alte lucruri aratau ca are ceva experienta si este umblat prin lume, chiar acelasi gest ostentativ al punerii pe masa a sabiei, ca semn ca nu are chef de companie. Vazu hangiul apropriindu-se iar de masa lui, cu o licoare de intarire. Da, avusese dreptate. Tanarul ii puse inapoi lucrurile hangiului, la fel de neiscusit, caci atunci vazu si un usor zambet de linistire pe fata hangiului. Ghici pe buzele tanarului intrebarea: "Sunt paturi libere?". Se hotari sa il lase in pace pe tanarul necunoscut, asa ca inchise ochii, si isi ascuti auzul. Doi batrani tarani vorbeau in stanga lui despre recolta de porumb de anul acesta, mai rea chiar si decat anul trecut. In dreapta doi cavaleri sopteau atat de incet incat cu greu reusi sa inteleaga despre ce e vorba, intre hohotele de ras ale dwarfilor.
"...la turnul necromancerilor."
"Esti sigur?"
"Da, l-am urm... ... verde. Apoi a disparut."
"Algathon stie?"
"Nu, inca nu m-am int..."
"...maine. Numai sa nu fie prea tarziu."
"Sper si e..."
Deodata ceva ii atrase atentia. Simti o prezenta ciudata in apropriere. Ceva straniu, ireal, departe de lumea asta. Se hotara sa deschida ochii. In camera nu era nimic ciudat. Dar prezenta ciudata era parca afara. Si se apropia. Era la usa. Auzi zgomotul ghetelor scuturate de noroi printre hohotele acelorasi dwarfi. Vazu clanta coborand incet, ca intr-un vis, apoi usa deschizandu-se incet, si un tanar intra pe usa. Nimic nu indica ceva special la el. Parea un oarecare, dar totusi era ceva ascuns la el. Parea un enorm spirit alb, inghesuit intr-un corp de om, ca o stea alba inchisa pe cerul negru. Si fu mirat sa afle ca se aseza chiar langa tanarul hot de mai devreme, acuma adormit. Lucrurile deveneau din ce in ce mai interesante si mai stranii. De altfel erau multe semne ce vesteau ceva nou, ceva rau. In sfarsit dwarfii plecau. Dar un moment de neatentie, apoi dwarfii ii trecura prin fata, si cand se uita din nou, cei doi disparusera. Se uita in jur, dar nu zari nici un semn. Dar ceva ii spunea ca lucrurile nu se indeparteaza de el, ci dimpotriva. Isi achita bautura si pleca afara.

[smoke]

...trebuie sa admit ca nu-mi place sa "citesc" oamenii...si nici alte fiinte...deh...parintii si invataturile lor..mama...ma infioara un gand razbunator...nu incercasem senzatie aceasta pana la moartea mamei......eh acum am treaba...pe alta data amintirile...

...in seara asta fac o exceptie...situatia nu permite greseli asa ca incep cercetarea persoanelor din taverna cu mult inainte de a intra...clienti obisnuiti...cativa dwarfi...cativa tarani...doi vagabonzi, fosti cavaleri, planuind o crima ...am grija mai tarziu de ei...elful...da...elful...era veche cunostinta...adica eu il cunosteam..el nu cred...ar fi fost prima alegere a mea daca nu ar fi apucat drumul licorii...acum ii lipsea tumultul vietii, clocotul pe care il avea tanarul hot...totusi experienta lui nu era de neglijat...ar fi un bun ajutor...hmmm...plus influenta care o mai avea in randurile elfilor...doar le fusese erou...si lider...

...era dificil sa-mi pastrez cat mai mic campul energetic si sa mentin scutul in acelasi timp....oricum ne-au gasit...mai bine renunt la el si-mi pastrez puterile...o sa avem nevoie...atatea probleme...cu ce sa incep...a...Pandora...da....ea e urgenta...cat p-aci sa uit...

..sabia inca-mi apasa coastele cand ii raspun ca ma astepta...ce vrei ? ..argatos ca orice tanar...de ce m-ai facut sa te urmaresc...?...hm...am o propunere...daca vrei sa ma asculti...am nevioe de ajutorul tau...si pe strabunii mei...de orice ajutor in momentul asta...zi mai repede ma zoreste...iti alin durerea daca ma ajuti ii spun...stiu ce te macina...stiu ce greu ti-a fost...ajuta-ma si vei scapa de durere...iti promit...

...cei doi asa zisi cavaleri pleaca...sa-si puna marsavul plan in aplicare...hai cu mine ii zic...avem ceva de facut...iesim...acum sunt patru...au mai aparut doi...unul din ei e straniu...nu pot sa detectez nimic de la el...trebuie sa fiu atent...tu ii iei pe cei doi dinspre padurice...eu ma ocup de cei din turn ii soptesc...ma indrept usor spre turn...pe poteca apare si victima...era o veche cuonstinta a unuia din cavaleri...il duse-se la judecata...era un bounter - vanator de recompense adica...vanjos, nu cel mai istet dar se pricepea la urme si simteam loialitate, fara obiect insa...ma grabesc sai linistesc pe cei doi cavaleri cu o pasa mentala...si le sugerez ca ar trebui sa-si viziteze parintii batrani, sa le dea o mana de ajutor...ii vad placand si sper ca amicul meu s-a descurcat cu ceilalti doi...unul din ei il vad legat de un copac...nu l-a omorat...foarte bine...nu sunt adeptul violentei...ma intorc spre locul unde trebuia sa fie al doilea cavaler, enigmaticul, nu e acolo...bounterul trece fara nici o grija prin dreptul luminisului cand in spate ii sare cavalerul..lovitura de sabie isi rateaza tinta, reflexele bounterului nu sunt de neglijat....totusi il atinge serios cu manerul...incerc sa-l imobilizez cu o sarja de energie...nu are efect...ce...ce se intampla...nu am patit pana acum asa ceva....mintea-mi lucreza febril...sabia coboara spre capul vanatorului .... 3 secunde ... 2 ...apare ca din senin tovarasul meu...nici macar nu stiam cum il cheama...lovitura e parata - dar - ce se intampla cu el ? ...nu mai misca...a ramas in pozitia in care a parat...incerc o lovitura directa...nu am mai facut asta de mult timp...nimic...sabia coboara acum spre cel de care aveam nevoie....nu...nu poate sa moara...vrrrrrmmm..o sageata se infige in pieptul cavalerului...acesta cade in genunchi, apoi intr-o parte....ma uit in spate desi stiu cine e...elful...priveste ganditor...nu-mi multumi... imi spune ... mi-era antipatic oricum...vezi ce a patit prietenul tau...eu ma uit la strain...

-multumesc, ne vom mai intalni si iti voi returna favoarea elfule...

- ma duc spre cavaler...tovarasul meu e inca intepenit...il energizez un pic...se ridica greu....ce...ce mi-ai facut ? ...acelasi stil argatos...vede cadavrul...asta ce a patit ?...nimic ii spun...a fost la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit...ma aplec peste cadavru...ii desfac armura, apoi camasa...eram sigur..dar cum ? cum au reusit ? de cand ?...o mica taietura , intre coastele din partea stanga, a 3-a si a 4-a, se vedea ...stiam al cui e semnul..erau aici...cum...cum ?...trebuie sa grabim lucrurile...iau de la gatul mortului un sirag de oase combinate cu drazz...mai vazusem asa ceva...cand ne atacau purtau asa ceva...oare asta a fost cauza imunitatii lui la atacurile mele ?...vedem mai tarziu...

...hai sa mergem ii zic...se uita nehotarat...ma gandesc..oare vine? Daca nu vine ce fac ? daca a fost prea mult pentru el ?...daca m-am inselat in privinta lui...?

...o iau usor inainte cu speranta ca n-am gresit...in dreapta mea vanatorul de recompense se scutura de praf si ma striga...stai asa...unde pleci ? ...trebuie sa-ti fac cinste...mi-ai salvat viata...

- n-am fost numai eu...ii zic...



p.s. - o sa devina din ce in ce mai complicata povestea - asa ca nu va grabiti...si sper sa nu uit nici eu...in a o continua...nu de alta da sa nu apara discrepante prea mari...

[black ice]

Un oblon razlet se lovea de o fereastra intr-un zgomot intermitent.
M-a trezit din visare. Am ramas in aceeasi pozitie semi-culcat pe masa. Doar ochii ii miscam din cand in cand, trecand de la un individ la altul. Cativa mi-au atras atentia, potentiale victime, altii enigmatici, cu care n-as vrea sa am de-a face. Oricum, maine daca vor mai fi aici ii voi putea studia mai bine. Acum sunt foarte obosit. Ma gandeam sa ma duc sa cer o camera si sa dorm macar cateva ore.
Ma pregatesc sa ma ridic, cand usa se deschide. Imi reiau pozitia si inchid pe jumatate ochii. Intra un personaj dubios. Negru. E umbra mea, aproape exclam. Acelasi sentiment straniu, ca prima oara cand l-am vazut il am si acum. Vad ca se apropie de masa mea. Are un stil ciudat de a umbla, parca pluteste. Nimic in legatura cu el nu pare normal, real. Da, acum vad, este invaluit intr-o ceata stranie, o umbra, care-i da acel aer de supranatural.
Brusc am uitat toata oboseala, toate intamplarile din acea zi. Mintea mi-a inceput sa lucreze febril in cautarea unei solutii. Cum sa scap? Desi instinctul imi spune ca nu-mi vrea raul, ratiunea era mai puternica. Vine tot mai aproape. Imi inclestez mana pe manerul cutitului si...astept, cu ochii acum inchisi de tot. Se aseaza. Aud scartaitul scaunului de langa mine. Este deci cat se poate de material. Imi fac curaj si imi apropii micul cutit de coasta lui. Tintisem burta de fapt, dar e bine si asa. Ma hotarasc sa-l pun la incercare, caci vreau sa fiu sigur ca el e cel cu care trebuie sa ma intalnesc. Ii spun dispretuitor sa plece. Rade usor. Se astepta la reactia asta din partea mea. Nu-mi place lucrul asta. Totusi, il indemn, adoptand o atitudine defensiva, oarecum aroganta, sa continue cu ceea ce vrea sa-mi spuna. M-a uimit, zicandu-mi ca poate sa-mi aline suferinta. O umbra sub forma unui zambet trist mi-a brazdat fata. Era prea intuneric pentru ca el sa remarce acea mica emotie. “Mai bine asa”. Urasc cand oamenii imi descopera slabiciunile. “De unde stie el de ea?” Nu-mi aduc aminte sa-l fi cunoscut mai demult; si nici sa fi povestit cuiva toate acele intamplari.
Atunci viata mea a luat o intorsatura cu totul si cu totul neasteptata. Acele intamplari mi-au schimbat foarte mult fiinta.
“De unde stii toate astea?” ma pregateam sa il intreb cand vad ca se ridica si pleaca, dupa ce-mi spune oarecum poruncitor sa vin dupa el. Nici asta nu-mi place. E unul din lucrurile pe care nu le puteam suporta cand eram la Paladini, ca cineva sa-mi dea ordine. De fapt, asta a fost unul din motivele principale pentru care am fugit din acel loc.
Inchid ochii pentru o clipa incercand sa i-au o hotarare. As vrea sa fii aici! Sa ma sfatuiesti, asa cum obisnuiai pe vremuri.... Arwen. De ce ai plecat? Unde esti? DE CE???....ma pierd intr-un sir fatal de intrebari...ca de nenumarate alte ori.....
Ahhh.....simt cum alunec incet. Ma las purtat de valul amintirilor amagitoare si....cad...
Simt iar abisul langa mine, tot mai aproape....Scumpe prieten, cat timp sa fi trecut? Mult prea mult. Nu te-am mai vizitat de multa vreme, aproape ca uitasem de tine. Si ce prieteni buni eram odinioara, imediat dupa acele intamplari. Eram impreuna aproape tot timpul. Ma ademeneai prin fiecare vorba si-mi spuneai sa vin mai aproape, sa ma cufund mai adanc in tine....dar nu. Nu eu. Nu sunt eu cel caruia trebuia sa-i areti prapastiile tale, eu mai am inca multe de vazut aici. Scuze, scuze, si iar scuze....cata ipocrizie si lasitate...GATA!!! ....gata...
Am revenit. Deschid ochii. Aceeasi taverna cu aceeasi indivizi.
Aud usa trantindu-se. Da, asa e, mi-a zis sa-l urmez. A trecut doar o secunda. Mi-am sters mica lacrima ce tinea neaparat sa ma paraseasca si l-am urmat. Doar nu am nimic de pierdut. Mi-am adunat lucrurile, adica mi-am pus sabia in teaca si cutitul la locul lui. Mi-am verificat si celelalte cutite de la spate si din maneci si am pornit dupa el, trantind usa in urma mea. Sunt mult prea obosit pentru toata chestia asta, indiferent ce ar fi. Trebuie sa-i spun sa ma lase sa ma odihnesc, macar cateva ore. Doar eram om, nu puteam ‘functiona’ fara odihna.
Cand il ajung din urma imi spune, soptit, ca eu ma ocup de aceia, aratandu-mi in acelasi timp doi cavaleri din fata noastra. Pe cand ma pregatesc sa-mi manifest nedumerirea imi apar in minte franturi de ganduri referitor la cei doi si la ‘treaba’ lor si a mea. Ii i-au in primire pe cei doi. Devin umbra lor fara prea mare greutate. Ma gandesc sa termin repede cu ei, doua cutite lansate de la departare....rapid si curat.
La dracu, se despart aproape fugind. Imposibil sa ma fi vazut, doar nu am fost chiar atat de neglijent. Il urmaresc rapid pe cel din dreapta prin tufisuri. Arunc un cutit si reusesc sa’i agat pelerina putin. Se impiedica si cade. Ma arunc asupra lui, in dau scurt un dos de sabie in bot, il leg simbolic de un copac, caci nu cred ca se va trezi prea repede, si ma reped dupa celalalt. Ajung chiar la timp pentru a para o lovitura fatala pentru adversarul cavalerului, un vanator de recompense la o prima vedere. Ma pregatesc sa ma intorc fulgerator si sa-i retez capul dintr-o lovitura dar......Am lesinat? ....doar o clipa a trecut si....cand s-au intamplat toate astea? Ma uit in jur, vad cadavrul, langa el: my misterous shadow. Tu ai un nume, incerc sa’l intreb insa buzele nu vreau sa mi se miste. Ma panichez putin nestiind ce mi s-a intamplat, insa imi spune cu o voce calma, poate prea calma, sa ma linistesc.
Ma ridic cu greu de jos....Excelent, nu era de ajuns ca ma dureau toate oasele acum mai trebuie sa ma doara si capul. Super! Simt furia cum creste in mine. Nu stiu cine e, nu stiu ce vrea, nu stiu...dar unde dracu’ pleaca acum?? Imi spune simplu, calm, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat: Hai sa mergem!
NU, amice! Pana aici!
.........cad la pamant. Cu un ochi pe jumatate deschis vad praful ridicandu-se in jurul meu de la propria-mi cazatura. Ce frumos palpita fasciculele acestea de praf la fiecare miscare. Ridic mana intr-o vaga incercare de a prinde praful dar o durere crunta simt ca ma sfasaie. O sageata mi-a strapuns mana in dreptul antebratului. Simt un gust dulceag in gura...Oare sageata mi-a strapuns si armura de pe corp? Daca e otra.... dar nu reusesc sa-mi termin gandul. Ochii au inceput sa mi se impaienjeneasca.........

[SG]

Era intuneric. Cerul era noros, asa ca lumina lunii nu il ajuta prea mult. Cu toate astea, putina lumina difuza ce trecea prin nori, si putinele raze ce scapau prin ferestrele mici ale hanului ii dezvaluira cateva umbre. Spre stanga ghici grupul dwarfilor, leganandu-se ametiti de licori pe poteca spre Muntele de Gheata, dar spre dreapta nu apuca sa zareasca decat o ultima umbra intrand in padurice. Iar printre copaci ii era destul de greu sa mai observe ceva pe intunericul acela. Desi potiunea bauta ii marea foarte mult agilitatea si ii sporea reflexele, ii intecosa vederea, si era constient de lucrul acesta. Uneori se ura pentru placerea lui de a consuma licori. Asa ca o lua pe ghicite spre padurice. O buna bucata de vreme incerca sa isi croiasca un drum, sa prinda urmele celor din fata, dar aproape lua un copac in brate o data.
"La naiba, tre sa ma cocentrez. Stai putin... Prezenta... Il pot simti unde e dupa spiritul sau. Sa vad... Stanga. Cam la 35 de metri."
Erau 4 umbre. Una jos, probabil ranita, dar ce vazu nu ii placu deloc. Tanarul hot aluneca incet la pamant, si ramase intins, iar "spiritul" era cat pe ce sa fie lovit. In mai putin de o fractiune de secunda arcul era in mana stanga, dreapta era intinsa dupa sageata. Sabia dusmanului mai avea doar 10 centimetri pana la piept. O alta fractiune de secunda si arcul era incordat la maxim. 3 centimetri... 2 centimetri... Si atunci sageata ii intra in inima. Inca putin si aventura s-ar fi terminat mai devreme decat ar fi dorit.
"Nu-mi multumi. Vezi mai bine ce a patit prietenul tau. Eu ma uit la strain."
"Multumesc, elfule. Iti voi returna favoarea."
Era unul din cavalerii de la masa. Sau fost cavaler, caci nu avea nimic din aerul unui cavaler, doar armura ii trada fosta origine. Intre timp vrajitroul, caci altceva nu putea sa fie, il revigorase pe tanarul aventurier, iar a patra umbra, cea cazuta, se ridica si ea. Era un vanator de recompense, nu putea sa isi dadea seama daca il mai vazuse, dar era sigur ca in taverna nu fusese. Dar avea sa afle mai multe mai tarziu. Si vrajitorul se apropie de ranit, il studie putin, si nu paru prea fericit de ce a observat.
"Sa mergem."
Vocea lui era asa de calma... Dupa o asemenea batalie, si vocea lui era calma. Ii aducea aminte de vocea fratelui sau. De mult nu se mai gandise la el. De fapt, de la moartea lui se apucase de baut licori.
Zvrrum!
O clipa de neatentie. Nu a observat decat prea tarziu sageata. Tanarul aventurier era din nou jos. Isi scoase din nou arcul, dar zgomotele de arme ce se auzeau ii spuneau ca nu mai era nevoie de sageata lui. O mica umbra venea tarand un cadavru. "Vesti proaste, amici. Au iesit din nou orcii din munti. Uitati si dovada!" zise dwarful punand la mijloc cadavrul unui orc.
"Propun sa ne retragem la han, acolo putem discuta mai in liniste" zise cu aceeasi voce calma vrajitorul.

[smoke]

...nu-mi place moartea...nu mi-a placut niciodata...totusi, privind la tanarul din fata mea vedeam pacea de pe chipul lui, linistea care i-o adusese si pentu prima data m-am intrebat daca nu ar fi mai bine daca...nu ...am nevoie de el...poate gresesc dar avem nevoie de el cu totii...
..sageata ce il lovise in brat era unsa cu fiere de dragon...omora aproape instantaneu orice vietate dar eu eram printre putinii care ii stiau leacul...un pic de praf de tarac si o energizare faceau minuni...le administrez rapid...efectele se vad imediat...il ajut sa-si recapete echilibrul...inca e ametit..propun retragerea la taverna si un strop de nectar...bautura rara si scumpa dar pentru mine nu era o problema...

...o masa...cinci persoane in jurul ei...fiecare cu povestea lui, cu durerea , cu amarul...ganduri sterse, fara viata...singurul viu cu adevarat era tanarul hot...durerea era cea care-l tinuse in viata...si de aceea aveam nevoie de el...viata era singurul lucru care se putea opune...lor...

...in dreapta mea ... tanarul, inca ametit de otrava...il simt nerabdator, frustrat, clocotint de intrebari...sa stie, sa faca ceva pentru a-si potoli focul...vanatorul de langa el...gandul ii e la mancarea adusa de hangita..si binenteles si la hangita...musca cu pofta din carnea de gasca si bea pe nerasuflate o stacana de vin negru, amestecat cu sange de sarpe de foc...in fata mea ...elful..cel mai varsnic in afara de mine, cel care trebuia sa moara alaturi de fratele sau in acea lupta, cand au alungat orcii in munti...oare va face fata...? Dwarful de langa mine motaie...nu cred ca se preface...gandurile-I sunt incetosate...oare ce cauta acolo ? pe cine urmarea?...trebuie sa fiu din ce in ce mai atent...cand se va trezi voi afla ce-l mana si pe el...

...tovarasi, acum cateva minute destinul ne-a unit , nu stiu daca intr-o imprejurare fericita sau nu dar trebuie sa cred ca va fi bine...am nevoie de ajutor...cu totii avem nevoie...trebuie sa trecem muntii...

...muntii ? ...elful se uita crunt..glumest, nu ? ...am sa strivesc orice orc ce-mi iese in cale....

...usor...lasa-ti furia un pic deoparte si asculta-ma...avem alte probleme...trebuie sa salvam o fata...Pandora...e un fel de ruda cu mine....cam ca o nepoata...e singura care poate sa ne ajute iar acum e intr-un pericol mai mare decat am crezut...
...e sclava pe taramul tritonilor, in fortareata din Kas-nadar, dincolo de tinutul orcilor...singurul care poate intra acolo e hotul, dupa cum stiti, tritonii respecta doar marea si hotii...ma uit la tanarul din dreapta mea...nu zice nimic....continui...povestea e lunga, incepe cu mult timp in urma, cand universul avea doar o rasa – stramosii mei – practic nemuritori, adevaratii dirijori ai simfoniei vietii, cu singurul tel de a preamari viata, de a o face sa infloreasca peste tot....nimeni nu stia pe atunci ca mai exista ceva...ceva prea perfid, prea ascuns, prea josnic ...nu o rasa, nu o entitate...nimeni nu a stiut pana in clipa atacului..nici acum nu stim sigur de ce....stim doar ca urasc viata, tot ce e viu...sunt ca o plaga...o molima....

...oftez...gandul imi fuge la luptele date, la prietenii pierduti in primele zile de masacru, nepregatiti pentru asa ceva...ahhhh....

...imi scutur gandurile....

Tinere, numele meu e Alcor, dupa numele unei stele demult stinse...am nevoie de tine...avem nevoie de tine...va fi periculos, va fi brutal, va fi ceva cum n-ai vazut...dar daca vom castiga va merita...Spune - de tine depinde ce vom face...vii , iti infrunti destinul...?

...elful ma intreaba brusc : Vom omori orci ?

- prietene, ce vom infrunta e de sute de ori mai crud decat un orc, de mii de ori mai sadic...orcii au iesit din munti pentru ca sunt luptatori...si au simtit gustul sangelui...viitoarele batalii...vom avea nevoie de ei...
- nu...orcii trebuie sa moara..fratele meu...ahhhhhhhh...il privesc in ochi..stiu ii spun...a murit ca un erou si tu nu ai putut face nimic...acum e o alta batalie iar dusmanul e altul, mai perfid, mai puternic...si orcii au pierdut multe in razboi dar acum e timpul sa ne unim...numai impreuna avem sanse...

...ma intorc spre tanar : - spune ce ai hotarat ? destinul te asteapta...

[Andrei19]

-Hahahha! Bune povesti... Stramosii nostri au trait niste aventuri!
-Da, vremurile de mult apuse. Vremuri in care aventura inca mai era, si viata nu era asa de banala.
-A fost bine sa ne aducem aminte de povestile cu dragoni. Dar e cam tarziu, si Drumul Broastei e abrupt si periculos noaptea.
-Asa e, sa mergem. Minele ne astreapta.
Si asa am plecat de la han. Ne-am ridicat cu totii de la masa, ne-am strans pelerinele mai aproape de corp, si am pasit pe rand spre usa.
Dar prea multa bere isi facea efectul.
-Ma scuzati putin, mergeti voi inainte. Natura ma cheama.
Daca nu as fi fost mai rusinos, poate ca povestea asta ar fi avut loc fara mine. Si un rol important am avut si eu, fara sa fiu laudaros, dar asta veti vedea mai tarziu. Asa ca am mers spre dreapta, spre padurice. De ce anume, nici azi nu stiu. Era destul de intuneric incat sa nu ma vada nimeni. Dar totusi am mers pana la padurice, am facut chiar cativa pasi spre un copac mai mare si mai negru. Dupa ce m-am usurat, am inceput sa-mi leg cingatoarea la loc, cand am auzit un zgomot ciudat. Era un hasait, un sasait, soptit dar totusi puternic. Stiam ce este. Era vocea orcilor. Ciudatenia m-a indemnat sa merg mai departe. Se auzeau zgomote de arme mai departe, dar se oprira imediat. Probabil ca batalia s-a sfarsit. O crenguta se rupse la cativa metri in dreapta mea. Era orcul, cu arcul in mana. Am ezitat o secunda, timp in care si-a incordat arcul si a pus o sageata. Mi-am scos repede barda si am fugit spre el. L-am atins exact cand a dat drumul la sageata. Era nepregatit, astfel incat nu mi-a luat mult sa-l dobor. L-am luat dupa mine si am pornit spre cei atacati. Orice ar fi fost, aveam mai multa incredere in ei, caci orice dusman al orcilor era de partea cea buna a dreptatii.
-Vesti proaste, amici. Au iesit din nou orcii din munti. Uitati si dovada.
Elful a tresarit. Il vazusem in han, cauta parca ceva cand am iesit. Am vazut ura de pe fata lui. Probabil ca fusese martor la vechile razboaie, razboaie care eu le stiam doar din povesti si cantece. Imi era simpatic, desi in gemeral nu imi placeau elfii.
S-au uitat pe rand la cadavru. Cel ranit il vazusem la iesire, iesise putin inaintea noastra. Si cel care era cu el era aici. Parea cel mai hotarat dintre ei, cel mai calm. Era vrajitor, caci il insanatosi in cateva minute pe ranit. Noroc de mine, caci deviasem sageata. Daca ii intra in inima, nici cel mai iscusit vrajitor nu ar fi reusit sa-l salveze. Cum spunea, si eu am avut un rol important in poveste. Vrajitorul spuse:
-Propun sa ne retragem la han. Acolo putem discuta in liniste.
Ne-am asezat la o masa, toti 5. Vrajitorul, Alcor, cum avea sa se prezinte, ne invita intr-o mare aventura, dincolode muntii orcilor, peste mare, pe taramul tritonilor. Tanarul ranit, dupa cum spusese Alcor, era un membru important al aventurii ce avea sa urmeze. De el depindea reusita in cea mai mare parte. Un inamic mai puternic decat orice altceva ne ameninta. Si fara voie, ne-am alaturat cu totii, mai putin tanarul razboinic, care a fost tarat fara voia lui in aceasta aventura.
-Spune, ce ai hotarat? Destinul te asteapta? il intreba Alcor, vrajitorul.
Dar el era singurul care se prezentase, despre ceilalti nu stiam nimic. Asa ca eu am facut al doilea pas spre legarea grupului, profitand de linistea ce se asternu cat se gandea tanarul, caci era o decizie grea pentru oricine, mai ales ca mintea ii era incetosata de otrava.
-Dar cat timp se hotaraste amicul nostru, propun sa ne cunoastem mai bine. Eu sunt Thain, fiul lui Threor, fiu al lui Gimeth.
-Pe Gimeth l-am cunosut, zise elful. Am luptat alaturi in razboiul din Mordor. Era un viteaz fara perehe, si puternic peste masura. Barda ii intrecea inaltimea, dar nu si curajul.
-Auzite de la tine, aceste lucruri imi spun ca esti si tu un viteaz, caci razboiul a fost greu, si chiar si un viteaz ca tatal tatalui meu si-a gasit sfarsitul atunci.
-Eu sunt Bunget, si va puteti baza pe mine si pe arcul meu. Orice s-ar intampla, simt ca aceasta aventura este mai importanta decat orice alte treburi mi-ar putea ocupa zilele.
-Dupa cum am zis, eu sunt Alcor. Natura mea e mai greu de inteles. Stramosii mei faceau parte dintr-o rasa care a populat universul. La inceput a fost singura rasa, singurii locuitori ai Universului. Noi am fost demiurgi, am creat planete si rase. Dar ceva a aparut fara voia noastra. Un dusman puternic, care ne uraste, si care are ca singur scop sa ne distruga pe noi si tot ce am creat. Spiritul meu mai are inca puteri, asa ca voi incerca sa va ajut spiritual, prin magie. Si desi nu imi plac armele, voi incerca sa va ajut si in lupta cu sabia mea, caci am vazut mai devreme ca vrajile mele nu au avut efect asupra unuia dintre cavalerii ce ne-au atacat.

[black ice]

Deschid ochii larg. Ma ridic si, ciudat, nu mai simt nici o durere. Ma ridic mai sus si deodata realizez ca plutesc. Sunt intr-o alta lume. Alte lumini, alte culori, alte...sentimente. Totul era diferit. Acel loc imi dadea o liniste sufleteasca deplina demult visata.
“Da, sufletul, dar trupul?”
Mi-e frica sa ma uit in jos si totusi...o scurta privire ce poate strica? Ma rotesc in aer si ajung fata in fata cu mine. O senzatie ciudata simt cum ma invaluie. Cred ca e uimirea. Ma priveam ca-ntr-o oglinda. Acelasi chip linistit, frumos il am. Ochii insa au o lucire ciudata. In mijlocul acelui ocean albastru ceva palpaie. O ultima scanteie, ultima legatura cu acea lume. Ma apropiu mai tare si-mi privesc fascinat ochii. Incerc sa dau la o parte suvitele de par de pe fata dar nu pot. Nu mai sunt material, nu mai am nici o putere.
Mica licarire incepe sa se stinga, e tot mai mica....
”Deci a venit timpul sa plec. Aici se termina toate.”
Intr-un fel imi pare rau ca plec atat de repede din acea lume. Insa nu regret nimic. Mi-a placut viata care am avut-o.
Imi aduc aminte de inceputuri. De vremea cand cu naivitate credeam ca lumea e buna si ca poti avea incredere in oameni. De aceea m-am dus la Paladini prima data. Credeam ca asta mi-e chemarea. Am stat cativa ani printre ei, am invatat multe si a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea. Atunci mi-am intalnit fericirea, am cunoscut iubirea, dar si dezamagirea si tradarea.
Eram in prima mea misiune. Aveam incredere deplina in tovarasii mei si ma bazam pe ei insa m-au dezamagit curand. Cand lucrurile au devenit urate au fugit. Am scapat cu greu din acea ambuscata insa am supravietuit. Eram grav ranit, de abia ma mai puteam tine pe picioare. Cred ca am lesinat curand caci atunci cand m-am trezit eram intr-un cu totul alt loc.
Eram inconjurat de nuante de verde si albastru. Copaci, iarba, rauri, fantani si lacuri erau peste tot. Credeam ca am murit si am ajuns in Rai. Sentimentul nu m-a parasit nici cand am vazut-o prima data. Era.... divina. Am iubit-o din prima clipa si cred ca si ea la fel pe mine. Dar fericirea n-a durat mult. Curand, fiind vindecat a trebuit sa plec. Elfii nu-mi mai permiteau. Desi relatiile dintre ei si oameni sunt destul de bune, n-am indraznit sa nu ma supun deciziei lor. Am plecat incet din acel loc. Imi simteam sufletul din ce in ce mai greu, cu fiecare pas pe care-l faceam simteam tot mai mult dezamagirea, golul din sufletul meu. Noaptea, mi-a aparut in vis, mai frumoasa ca oricand. Mi-a spus sa nu o uit, sa o iubesc mereu si sa continui sa cred in visele mele. Ceva s-a intamplat. Dimineata am pornit repede inapoi....dar era prea tarziu. Flacari peste tot....Orci, banuiesc. Aproape nimeni nu a scapat. Am gasit-o moarta, invelita intr-o mantie lunga, neagra, langa o fantana. Acolo mi-am lepadat armura de paladin si m-am invelit in mantia ei, pe care o port, si astazi. Am umblat mult timp in deriva, doar eu si gandurile mele. Visele, sperantele, toata lumea mea a fost distrusa. Au cazut una cate una pana n-a mai ramas nimic. Eram pustiit, gol..... nu mai simteam nimic inafara de durere si de dorinta de razbunare. Dar razbunare impotriva cui? A tuturor orcilor? Inutil... Toate lucrurile in care credeam: bine, onoare, iubire, cinste, loialitate, au cazut una cate una. Doar atunci mi-am dat seama de naivitatea mea..... Am izbucnit intr-un ras isteric si apoi in plans. Aveam destul de des astfel de crize de isterie, astfel ca dupa o vreme am inceput sa cred ca am innebunit. Am inceput sa fur de la oameni cand inca una din valorile in care credeam a fost distrusa cu brutalitate: ospitalitatea. Eram tot mai dezamagit de lumea care doar acum mi se revela astfel ca am luat hotararea de a muri. Vroiam o moarte glorioasa, macar atat sa fac bine si eu pe lumea asta, de aceea am inceput sa caut un razboi. In cele din urma l-am gasit dar degeaba. N-am murit. M-am ales iar, doar cu cateva rani usoare. Mi-a fost benefic pentru psihic acel razboi, am intalnit oameni care m-au ajutat sa ma repun pe picioare. Dupa razboi, fiecare a plecat pe drumul lui. La putin timp eu am intalnit acea misterioasa umbra, care mi-a adus acum moartea atat de mult asteptata. Umbra pe care, ciudat, o vad langa mine. E....in amandoua planurile, atat material cat si spiritual.
Imi spune: “Vino”, si dispare.
Lumea incepe sa se invarta incet apoi tot mai repede. Lumina incepe sa paleasca....gri, cenusiu, negru....Imi aud sufletul cum plange dupa acea liniste pierduta acum. Sunt iar material, simt dureri in tot corpul. Ma simt ridicat de cineva. Deschid incet ochii dar nu reusesc sa vad prea bine, o ceata ciudata ii invaluie pe toti. Sunt ametit. Aud voci, dar nu le inteleg sensul. Ma doare capul si o durere cumplita simt in brat. Intr-un tarziu imi dau seama ca suntem in taverna din nou.
Doar acum realizez de fapt: sunt viu din nou. Nu-mi vine sa cred. Nu pot sa cred ca dupa atata timp, dupa atatea cautari, cand in sfarsit am gasit-o, mi-a fost luata din nou. Ce fiinta sunt si eu, sa-mi doresc moartea cu atata ardoarea. Cred ca m-am indragostit de ea, i-am creat un chip si.... da, imi aduc aminte acum, am visat-o chiar. Era foarte frumoasa, semana cu Arwen a mea doar ca nu avea urechile de elf. Imi vine sa zambesc la ridicolul analogiei. Sunt chiar stupid uneori.
Simt, deodata, ca sunt privit. Si intr-adevar, toti se uitau intrebator la mine. Franturi de ganduri imi rasar in minte: Umbra se numeste Alcor si e un fel de zeu, Bunget era numele elfului, Thain era dwarful si B’zen, bounterul. Totul incepea sa se limpezeasca in mintea mea, incet, incet. Vorbeau despre o aventura, despre o rasa straveche care ameninta pamantul si despre faptul ca de mine depinde totul. Eram magulit. De mine, oare, sa depinda un lucru atat de important? Ma intreb daca sunt intregi la minte aceste personaje de langa mine. Eu, un hot nenorocit, fara nici un sens sau scop, fara un dram de speranta, care cautam moartea mai presus de orice, sa fiu un posibil salvator al lumii? De ce eu si nu altul, caci existau pe lume o multime de alti hoti cu mult mai buni ca mine? Si la urma urmei de ce i-as ajuta? Daca intr-adevar acea rasa malefica exista inseamna ca voi muri curand. Din moment ce eu chiar asta vreau imi doresc, de ce sa fug, de ce sa particip la o eventuala salvare? Trecand totusi peste aceste mici inconvienente, mi se parea ca Alcor nu e realist deloc. Cum am putea noi patru sa impiedicam ceea ce stramosii lui n-au putut?
Destul cu intrebarile. De abia imi mai simt trupul. Trebuie sa ma odihnesc orice ar fi. Ma ridic incet. Ceilalti continua sa ma priveasca intrebator. Le spun simplu: nu cred ca eu sunt cel pe care il cautati. Nu cred ca pe mine trebuie sa cada o astfel de responsabilitate. Nu mai sunt acel gen de om. Imi pare rau. Cat despre destinul meu... acelea e moartea.
M-am indreptat, apoi, spre barman si l-am rugat sa-mi dea o camera.
Am intrat in camera care mi-a aratat-o micul barman, m-am pus in pat, infasurat in mantie si am inchis ochii. Doua lacrimi mici s-au ivit in colturile ochilor si un singur cuvant mi-a strabatut fulgerator gandurile: Arwen.

[Andrei19]

-Eu sunt Bethrezen, mai scurt B'zen. Mi s-a spus ca e nevoie de mine aici. Sunt un om liber, un razboinic, obisnuit cu drumul, noptile petrecute in ploaie, stiu sa tin o urma. Va voi fi de ajutor, sper, si mai sper sa ma primiti cu voi in aventura asta, caci desi pana acuma am lucrat pentru bani, intotdeauna am fost de partea buna a dreptatii si intotdeauna mi-am respectat cuvantul dat. Si o astfel de aventura e mult prea interesanta ca sa nu ma atraga. Deci daca amicul nostru, ce pare a-si veni mai in simtiri, e de acord, puteti sa ma considerati unul de-ai vostri.
Si intradevar parea a-si reveni in simtire. Ne uitam cu totii la el, iar el se uita pe rand la noi. Parea ca ne recunoaste. Incerca sa spuna ceva, dar se ineca. Era inca slabit. Oricat de mult il ajutase vrajitorul, otrava era puternica, si inca nu era complet inlaturata din corp, desi prafurile luptau pentru viata lui.
-Nu sunt cel pe care il cautati. Nu cred ca pe mine trebuie sa cada o astfel de responsabilitate. Nu mai sunt acel gen de om. Imi pare rau. Cat despre destinul meu, acelea e moartea.
Cazuse ca un trasnet asupra noastra. Mai putin Alcor, care e calm ca de obicei. S-a ridicat si a plecat spre hangiu. Ne uitam cu totii la mersul sau ametit. Stiam ca noi trei aveam aceleasi ganduri. Oare acesta sa fie sfarsitul? Oare chiar marea aventura nu va avea loc? Si chiar vom muri cu totii? Dar Alcor incepu sa vorbeasca, cu vocea lui calma, ce parea din vis, si ne linistiram cu totii.
-Dimineata va avea alte ganduri. Moartea i-a dat tarcoale astazi de prea multe ori, iar moartea il atrage mai mult decat orice. Fiecare aveti aveti micile voastre secrete, trecutul vostru mai intunecat si mai trist, si nu sta in puterea mea sa va destinui secretele voastre, ce vreti voi sa spuneti, asta vom sti cu totii. Dar macar putin, imi va ierta prietenul nostru indiscretia, va voi spune. Numele lui este Ash, a fost un Paladin, dar dupa initiere a fost dezamagit de ceilalti membri ai ordinului, si a fugit. A fost ranit intr-o lupta, paladinii nu l-au ajutat, ei au fost cei care au dezonorat Ordinul, iar el singur nu a putut sa faca fata batalii. A fost ajutat de elfi, o parte din el a trecut dincolo de moarte, si il cheama tot timpul. Linistea sa crede ca o va gasi doar dupa moarte. De aceea va rog din nou sa-i iertati comportamentul, caci azi a fost mai aproape de implinire ca oricand, iar mintea si sufletul ii sunt tulburate, iar corpul slabit. Maine dimineata ne vom intalni din nou, si sper ca vom avea un alt raspuns de la el.
Stateam toti fascinati. Desi tacuse, inca ni se parea ca mai auzeam vocea aceea mirifica, atat de linistitoare. Intr-un tarziu tot Alcor facu prima miscare.
B'zen era usor ametit. ridica cupa de vin, si inchina in cinstea noastra.
Elful se uita la vrajitor, cu o intrebare in ochi. Parea gata sa plece si acum la drum, daca Alcor i-ar fi spus. Setea lui dupa sange de orc o intrecea chiar si pe a mea. Si isi va fi dovedit maiestria mai tarziu. Eram obositi. Ne-am revenit cu totii din nemiscare, si visare. Era tarziu, era aproape devreme, si numai noi eram ramasi in sala mare a hanului. Ne-am ridicat si am achitat toti, si ne-am retras intr-o camera, mai putin Alcor, care a ramas de straja la usa. Si cred ca a ramas de straja si in visele noastre, caci altfel nu stiu cum de am visat acele lucruri, lucruri la care nu ma gandisem de mult.
Am mers noi trei intr-o camera cu 4 paturi, caci Ash se retrasese intr-o camera singur. Stand in pat, mi-am adus aminte de tovarasii mei, cu care trebuia sa merg spre mine. Mi-am zis ca au plecat fara mine, caci nu era prima oara cand ma desparteam de ei. Alunecand in vis, mi-am adus aminte de trecutul meu zbuciumat, de "razboaiele" mele. Desi nu luasem parte la razboaie adevarate, ca acela in care bunicul meu a murit, cautasem tot timpul aventura. Lupte si averi. Cautand comori am ucis un dragon, ultimul dragon auriu, nu prin lupta, ci mai mult prin viclesug. L-am otravit. Eram tanar, insetat dupa glorie si aur. L-am otravit cu o potiune primita de la un batran vrajitor, fara sa stiu nimic. L-am auzit cand se zbatea sa moara. De unde sa stiu ca dragonii aurii sunt buni, sunt protectori ai oamenilor, si sunt mai batrani decat oamenii si dwarfii, ca au fost alaturi de elfi de la facerea lumii? De unde sa stiu ca dragonii aurii sunt cei mai nobili si mai inteligenti dragoni, si ca nu au ucis niciodata nici un om nevinovat? M-am urat mult timp dupa aceea. Si in noaptea aceea am visat dragonul auriu. Imi vorbea. Imi spunea despre faptele de glorie ale pamantului de mijloc, despre razboaiele care au fost pentru libertate, despre dusmanii lucrurilor bune, despre pericolul ce venea acuma. Apoi am visat altceva. Dupa alti ani de la fapta mea cea pacatoasa, am plecat cu fratele meu, Theron, sa furam comoara din Muntele Verde, comoara pazita de orci. Am fost iarasi nechibzuit, si lacomia mea l-a omorat pe cel ce imi mai ramasese pe lumea asta. Am fost neatenti, am facut zgomot, si orcii ne-au atacat. Am luptat cat am putut, dar nu am fost destul de atent, si un orc i-a strapuns bratul cu sabia. Pana sa ajung la el, a fost taiat de inamici. Ultima lui privire m-a urmarit mult timp. Spaima din ochii lui, intrebarea, "Ce? Ce va urma? Ce va face? Ce voi face eu? Ce am gresit? Ce a gresit?". Dar Alcor m-a lasat in pace pe urma, mi-a dat vise linistite, si am dormit pana dimineata.

[smoke]

-B`zen ne povestea cate ceva despre viata lui cand Ash se trezi...Ash era numele tanarulu hot...eu stiam cum il cheama de la inceput dar vroiam sa-l las sa se prezinte singur..i-ar fi facut bine niste prieteni prin preajma...a fost prea mult timp singur...ametit cum era, obosit dupa atatea incercari...stiam ce va spune..acum "nu eu sunt acela...lasati-ma..."
...il fortasem prea mult...le-am facut celorlalti semn sa-l lase sa plece...avea nevoie de odihna...avea nevoie de mintea limpede pentru ca stiam ca ce spusese nu erau ultimele cuvinte ale lui, nu era hotararea finala...totusi...timpul trecea in defavoarea noastra...pericolul ce o panda pe Pandora era tot mai aproape...iar eu nu puteam face nimic...imi venea sa injur..un obicei capatat de cand supravegheam aceasta planeta, nu prea frumos dar parca-mi facea bine cateodata...

...as fi putut sa-l motivez dar nu asa trebuia sa se intample...aveam nevoie de energia lui, de implicarea lui..de aceea l-am ales de prima data...trebuia sa-si gaseasca singur forta da a continua...asa ca l-am lasat....sigur se gandea la Arwen...oare vom reusi..?

..incep sa le spun cate ceva despre Ash...stiam ca nu se va supara la dimineata..dupa ce am terminat le-am spus sa se duca sa se culce..aveam nevoie de odihna..toti...e...poate mai putin eu...
...Bunget ma privea intrebator....era poate singurul care ar fi inteles si restul...si ar fi plecat la drum imediat...il respectam pentru ce facuse in trecut si-mi parea rau ca nu rezistase durerii...as fi putut sa i-o alin dar nu de asta avea nevoie..avea nevoie de un scop in viata...avea nevoie de o lupta pentru ce credea el ca este bine...si asta ii ofeream..chiar daca nu stia inca...bounterul ma inghionteste usor...era ametit un pic de vinul baut... vesel...pentru voi prieteni...ridica stacana cu vin sus...ati salvat viata lui B`zen...B`zen va este indatorat...si B`zen isi plateste mereu datoriile...cuvintele lui imi rup sirul gandurilor...datorii...imi aduc aminte de ale mele...Pandora, viata, universul...prieteni...nu mai avusesem prieteni de mii de ani...uitasem cum e...acum realizam ce-mi lipsea...sufeream de singuratate...prea ocupat cu salvat viata muream incetul cu incetul...brrrrr...ce ganduri....un tremur usor imi cuprinde corpul...interesant gandesc...asa ceva nu mai patisem niciodata...sau nu-mi aminteam....ma gandesc din nou la Pandora...oare voi reusi ? oare are rost ? ...panica...panica imi gadila usor gandurile...usor, aproape imperceptibil..dar era acolo...timp..totul era o cursa contra cronometru...
...aveam nevoie de ceva...ceva care sa-mi dea si mie energie...ce ironie..sa am nevoie de energie..eu..care aveam cel mai puternic si mai pur izvor de energie...ironie...

...elful ma privea inca intrebator- ramasese ultimul in taverna cu mine, ceilalti erau deja in pat...ii raspund tot din priviri … mai tarziu, inca nu e momentul...

[Andrei19]

Ne-am trezit dimineata putin cam obositi. Eram doar trei in camera, B'zen, Bunget si eu. Ne-am imbracat repede, ne-am strans armele si am iesit in camera cea mare a hanului. Alcor era la masa, alaturi de Ash. Nu stiu ce au vorbit, de cand erau acolo, sau poate ce a visat Ash, dar erau amandoi imbracati si gata de plecare. Deci avusese dreptate batranul vrajitor, Ash isi schimbase parerea peste noapte.Am mai intarziat putin cat am mancat si noi, cei somnorosi, caci un dwarf flamand nu este un dwarf prea vesel. In timpul asta Alcor ne spuse ce altcevamai facuse pana ne-am trezit noi. 7 cai ne asteptau afara, doi dintre ei incarcati cu provizii, carne afumata, paini, apa. De unde au aparut caii, nu stiam, caci la han nu se gaseau cai de schimb. Dar ne parea bine ca nu trebuie sa mergem prea mult pe jos, caci drumul era lung. Dupa ce am terminat de mancat, am plecat repede spre est, spre muntii orcilor. Soarele era deja de doua palme deasupra orizontului. La pranz ajunsesem la Padurea Vaduvelor, o padure mai rea, mai deasa, mai intunecoasa. Am facut un popas inainte sa intram, intr-un luminis dintre cele doua paduri, ca sa mancam. Am scos carne afumata si cu paine, si in cateva minute ne-am intremat. Am baut si apa, golind aproape jumatate de plosca. Un mic parau siroia dintr-o stanca din nordul poienitei. Ash pornise spre el cu plosca, sa o umple, cand B'zen l-a oprit.
-Nu vrei sa bei apa de acolo. De aici incepe Padurea Vaduvelor. Multi viteji si-au aflat sfarsitul aici. Padurea asta e foarte rea, plina de siretlicuri, trebuie sa fim atenti. Am mai fost aici, urmarind pe cineva, un hot si criminal. L-am gasit chiar langa izvorul de acolo, adormit. Am incercat sa il trezesc, dar nu am reusit. Somnul ce il tinea era mai presus de zgomotele si zgaltaielile mele. Picioarele ii erau ingropate in pamant. Am sapat si am gasit multe oase sub iarba verde, atat de frageda parca, oase ale celor ce au baut din apa cristalina.
Cunosteam si eu cateva cantece despre padurea asta.
-Nu ar trebui sa ne prinda noaptea in padurea asta, ar trebui sa ne grabim.
Am plecat repede de acolo, prin Padurea Vaduvelor, dar mai era mult de mers pana la marginea ei. Zgomote ciudate se auzeau din desisurile intunecoase din marginea drumului. Cu cat se intuneca mai tare,cu atat ni se parea ca ne urmaresc mai multi ochi. Crengile pareau ca vor sa ne agate, sa ne darame de pe cai. Drumul ne-a fost greu, am mers incet, oricat de mult doream sa ne grabim. Si noaptea a cazut, prinzandu-ne in padure. Cat mai aveam de mers, nu stiam, caci ni se paruse ca mergem deja de o vesnicie. Dar nu ne placea sa petrecem noaptea acolo, asa ca am aprins doua torte, chiar daca lumina lor atragea toate vietatiile padurii, si am mai continuat sa mergem o bucata de vreme. Drumul era greu de gasit, cararea fiind neumblata de multa vreme. B'zen a descalecat si conducea, fiind mai obisnuit sa mearga noaptea. Am mers astfel cam o ora, desi paruse ca am mers toata noaptea, cand am fost atacati de lilieci. erau cateva sute, poate chiar mii, tipand si lovindu-ne. Armele noastre nu aveau nici un efect, degeaba incercam sa ii lovesc cu barda mea, caci erau mult prea rapizi si mici ca sa ii pot lovi. Mai mult a ajutat arcul lui Bunget, caci a doborat vreo duzina, dar erau mult prea multi ca sa ii doboare pe toti. Atunci au stins tortele, cativa s-au sacrificat ca sa le stinga. Mirosea oribil carnea de liliac arsa. Cateva minute a fost intuneric, ne-am laasat cu totii la pamant si ne-am acoperit cu pelerinele, cand Alcor ne-a salvat cu vrajile sale. O lumina albastra, stralucitoare s-a facut, iar liliecii au inceput sa se prinda in aer, scantei galbene sareau din corpurile arzande, ce pareau a fi uriasi licurici. In cateva minute au plecat cei care au ramas. Am cautat tortele de pe jos si le-am reaprins. Mirosul era oribil, de-abia puteam respira, si de-abia ne zaream prin fumul gros. Tusind am facut cativa pasi, indepartandu-ne de locul atacului, calcand peste covorul de carne fumeganda. Cand am ajuns intr-o zona mai limpede, ne-am asezat jos. Eram obositi.
-Oare de ce ne-au atacat? zise Bunget.
-Padurea asta are multe forte rele, necunoscute, raspunse Alcor. De ce exact, nu pot sa spun, dar trebuie sa ne ferim mai bine de acum inaite, si sa fim mai precauti. Si eu am fost luat prin surprindere, de aceea nu am actionat mai repede. M-am gandit mai intai la aparare, si asta putea sa ne fie fatal.
-Si s-ar pute sa fi fost, caci nu il vad pe Bethrezen printre noi. Si calul lui lipseste de asemenea, a constata Ash, mai atent decat noi. In timp ce noi ne odihneam, el se uitase in jur, la cai, si atunci ne spuse:
-Si atacul a mai avut o paguba. Ne lipsesc multe din alimente, sacii de apa au fost sparti, mai putin doua, care erau acoperite.
-Alcor, poti sa spui unde este B'zen? Sa ma duc cupa el? intreba Bunget.
-Nu, nu pot sa simt nimic. Padurea asta e ca o ceata pentru puterile mele. Din ce in ce mai departe nu pot sa zaresc. Si nu stiu daca e o idee buna sa mergi dupa el, sa nu te ratacesti si tu, sau sa fii atacat. Sa-l strigam mai intai.
-Nu cred ca e o idee buna, ar alerta creaturile noptii, flamande. Pot sa ma duc dupa el, sunt obisnuit cu padurea, si pot sa iau si eu o urma.
-Bine, daca tu crezi ca e mai bine asa, du-te. Ne gasesti aici, nu cred ca mai putem inainta in noaptea asta.
Si Bunget a plecat spre locul atacului, sa caute urmele lui B'zen. Dar l-am vazut, in timp ce se indeparta, ca scoate o sticluta din cingatoare. Imi era mila de el. Desi nu imi paceau elfii iin general, citeam pe chipul lui mult curaj, multa vitejie, dar si multa tristete. As fi dorit sa il pot ajuta intr-un fel.
Ne-am retras pe marginea potecii, am scos paturi de pe cai, am dat fan cailor, caci erau si ei obositi si flamanzi, ca si noi, si speriati.


----------------------
Trebe sa ple acuma. Mai continuu alta data.
PS: Nu-l dau afara pe bEtHrEzEn, doar putina aventura.

[SG]

Padurea Vaduvelor. Nu ii placea aici. El nu auzise cantece despre padure, el le traise. Stia ca avea nevoie de multa atentie ca sa supravietuiasca. Si desi isi promisese, nu se considera suficient de atent pentru a ramane intreg, singur prin padure. Dar asta va fi ultima. Ultima potiune... Nu se putea lasa asa direct, inca era ametit dupa multii ani de licori. Avea nevoie doar de putina agerime si de rapiditate. Spera sa nu fie vazut, dar stia ca macar Alcor il urmarea in gand.
"Bunget..."
Un fragment de gand strain. In mod normal s-ar fi simtit violat, dar acuma era altceva. In Alcor avea incredere. Deja incepea sa vada mai bine. Ceata ce ii acopera ochii de cativa ani disparea. Torta il incomoda. Mai bine ar fi lasat-o celorlalti, ar fi avut mai multa nevoie de ea. Cadavrele liliecilor disparusera aproape toate. Dar asta nu il uimea. Vazuse oameni vii inghititi de padurea asta. De mult, in timpul razboiului, urmarise cativa orci, supravietuitori ai unei batalii. Atunci a aflat ca padurea nu tinea cu partea rea, cea care dorea noaptea vesnica, ci pur si simplu dorea sange proaspat. Isi amintea cum fugea cu arcul in mana, alaturi de fratele sau si de inca 6 oameni dupa vreo 3 duzini de orci, cand a intrat in padure. Tot pe la izvor intrasera si atunci. La inceput padurea le pusese piedici, atat lor cat si orcilor. Asta pana cand a doborat cu o sageata un orc mai incet, si pana sangele lui a atins pamantul. Era sigur ca il atinsese, dar pana a ajuns la locul unde trebuia sa fie corpul, intr-o balta de sange, nu erau decat radacini. Dar urmaritorii pareau a merge mult mai repede acuma, nu se mai impiedicau. Si in curand incepura sa ajunga din urma orcii. Sagetile zburau din arcul lui si din cel al fratelui sau din ce in ce mai des. Ce vazuse atunci ar fi innebunit orice om. Copacii prindeau din zbor ranitii, ii agatau cu crengile si ii trageau spre trunchiurile lor noduroase, schimonosite, brazdate de adanci cute. Si atunci pareau a se deschide, tragand in interiorul lor corpurile sangerande ale orcilor. In stanga lui un om, un tanar, era atins de o sageata razleata, trasa de un orc ce incerca sa lupte disperat dupa viata sa. Cazuse in genunchi, cu mana dreapta la umarul strapuns de sageata. Se oprise, incercand sa il ajute. Dar isi dadu seama ca padurea era prea puternica, nu ar fi renuntat la prada ei asa de usor. Doua radacini subtiri se incolacisera in jurul picioarelor sarmanului tanar. Nu isi daduse seama. Durerea din umar il chinuia prea tare ca sa mai observe. Era deja prea tarziu pentru el. Cand s-a simtit tras, s-a uitat spre Bunget. Ochii i se mareau, uimiti. Un tipat ii statea in piept, in gat chiar, dar nu reusi sa il elibereze. Spaima ii oprise orice miscare. Era tarat incet spre un copac negru, ce parea a fremata de bucurie. Ii auzea hasaitul invingator: "Hasssssssssssss". Intr-un tarziu se auzi racnetul, mai trist decat orice. Luni la rand, dupa terminarea razboiului, urletul acela il urmarise in vise, ochii aceia mari, disperarea de pe fata lui... Dar era prea tarziu pentru el. Isi intoarse privirea, rusinat ca nu poate sa il ajute, ca nu incearca sa il ajute. Fugi mai departe. Ajunse in scurt timp langa fratele sau si langa ceilalti oameni. Stateau pe loc, in cerc, in jurul unui cadavru. Un ultim orc, taiat de sabiile oamenilor.
"Uite, vezi?"
"Ce?"
"Sangele..."
Vazu atunci. Un firicel de sange negru mai curgea inca dintr-o rana din pieptul orcului. Incet, se prelingea peste armura de piele, si picatura cu picatura se surgea pe pamant. Dar nu era nici un pic de sange pe pamant. Micile picaturi intrau imediat in pamantul negru, ca apa in nisipurile din Sharha. Se uitau fascinati cu totii. Dar isi dadu seama de ce se uitatu. Nu erau curiosi. Nu... Se uitau la ce va urma. Stiau ca padurea ii ajutase doar ca sa ii prinda pe orci. De-abia acuma incepea greul pentru ei. Fugisera doar dupa orci, nu se uitasera in jur. Nu stiau unde sunt, nu vedeau nici o poteca, si uitandu-se in jur acuma vedeau doar copaci de jur imprejur, nici o urma de carare, de despicatura in peretele de copaci.

Recunoscu locul dupa urmale cailor. Desi pamantul inghitise trupurile liliecilor, urmele inca se mai vedeau. Aici statuse Thain, recunostea ghetele lui. Inseamna ca trecuse de locul unde era B'zen. Aici statuse Alcor. Si aici erau urmele lui B'zen. Copitele calului se vedeau alergand spre nord, dar urmele bounterului nu se vedeau. Dispareau acolo. Sa ia urma calului parea cea mai buna solutie.

[smoke]

...noaptea a fost una din cele mai lungi din viata mea...ramasesem de straja, dar gandu-mi fugea la zilele ce vor urma...ceilalti dormeau deja, framantati deintamplarile de peste zi, framantati de trecut...framantati de viitor...am incercat sa le dau vise placute dar se pare ca starea mea de neliniste s-a reflectat in visele lor...imi pare rau baieti...

Ash viseaza la Arwen...pe el il lasasem in pace cu visele lui...stiind ce va spune dimineata...asa cum stiusem in prima clipa de cand l-am ales...

...e aproape miezul noptii...profit de asta si-mi trimit spiritul intr-o mica recunoastere a drumului de maine...in special vroiam sa vad padurea Vaduvelor ...prima noastra incercare..si de departe cea mai usoara...cu mult timp in urma aici avusese una din primele batalii intre ai mei si primii atacatori...Hellish...jumatate vii- jumatate morti... demoni ai taramului dintre lumi...iubitori de razboi si sange...dupa ce I-au infrant anticii credeau ca au scapat...aveau sa afle ceva mai tarziu ca acestia nu erau decat avangarda...trimisi sa slabeasca inamicul...sa-l hartuiasca..sa-l sece de puteri...mmhh...padurea crescuse peste trupurile acelor demoni...si devenise ce erau ei...avide de sange ... tacuta ... ucigasa ... ademenitoare ... neiertatoare...toate vietuitoarele ce traiau aici aveau acelasi comportament ucigas...iar cine era obligat sa strabata padurea avea nevoie de mare noroc...sau de unul ca mine...hmmm...
...ajung la marginea padurii...e asa cum o stiam...parac mai batrana totusi...mai tacuta...mai sireata...spiritu-mi pluteste usor printre copaci...ultima data are mai multa lumina...o fi fost luna ? ...dar acum e luna plina..??!...oare ce se intampla ?...cateva crengi se agita in jurul meu...ceva e in neregula...nu trebuiau sa ma simta...mai bine ma intorc..maine va trebui sa fim foarte atenti...
..la han totul e in regula...linistea noptii e strabatuta din cand in cand de cate un strigat de huhurez....bu-hu-huuuuuuu .. avertizand parca trecatorii intarziati de pericolele intunericului...timpul trece...e aproape dimineata...Ash s-a trezit si sti ca vine la mine...
-noroc Alcor...
-la fel si tie Ash...stiu...nu-mi spune...plecam imediat ce vin ceilalti...o sa ma tin de promisiune Ash...
...se apropie si cei trei tovarasi mai somnorosi...le spun sa manance repede ca sa putem pleca...totul e pregatit...caii de la fierarul locului...deh..mi0era dator...mancarea si bautura de la han...cumparata pe un butoi de nectar...trebuiia doar sa incalecam...
...plecam in graba..soarele deja era sus...pana la marginea padurii se pastreaza o tacere apasatoare...fiecare e framantat de ceva dar niciunul nu spune..ii las stiind ca timpul si piedicile ne vor apropia...in toti ardea intrebarea de a sti ce vom infrunta...mai putin poate in Bunget..el vazuse multe la viata lui si credea ca nimic nu-l mai poate impresiona...nu existau cuvinte pentru a descrie ce aveam de infruntat...
...un mic popas ininte de intrarea in padure...o masa frugala...cateva sfaturi din partea mea, aproape inutile caci toti simtisera maleficul din apropiere...nu trebuia sa ramanem mai mult de o zi in padure sau am fi fost prinsi pentru vecie in magia ei...

... nu mersesem mai mult de o ora cand peste noi a dat un stol de lilieci uriasi, inebuniti parca...parca atacau si parca fugeau de ceva...a trebuit sa luptam pentru a scapa de acolo...mi-am folosit si puterile chiar...in ce s-a transformat padurea ?...oare isi simte stapanul apropiindu-se ?...

...de scapat am scapat dar nu fara urmari...mai mult de jumatate din mancare pierduta si aproape toate apa varsata...si asta nu e cel mai rau..B`zen a disparut...ne sfatuim repede si Bunget pleaca in cautarea lui...nu inainte de a-l inconjura cu un scut menit sa-l protejeze impotriva magiei...iar padurea cu asta se hranea...
...restul am plecat inainte...spre templul din mijlocul padurii ce apartinuse neamului meu cu mult timp inainte sa apar eu...Ash conducea...iar eu pazeam spatele..Thain ducea caii...se legase ceva intre el si armasarul negru din frunte...parca se intelegeau din gand...
..dupa cateva ore de mers am ajuns la templu...mai batran dacat credeam, ruina aproape dar maiestuos in ruina lui, un singur turn mai veghea la vechiul drum ce ducea in sala intonarii...aici puterile-mi cresteau un pic...templul pastrand ceva din vechea energie a stramosilor mei...
...am hotarat sa asezam tabara chiar in mijlocul salii, langa fostul altar , si sa-l asteptam pe Bunget...mai aveam cam 15 ore pana cand trebuia sa parasim acest loc blestemat...
Bunget nu dadea nici un semn..dar stiam ca inca e nevatamat..simteam scutul din jurul sau neatins...
..le-am spus celorlati sa se odihneasca un pic, eu ramanad de straja pentru ei si de calauza pentru Bunget si, speram eu, pentru B`zen...
..in padure era bezna desi era aproape miezul zilei..as fi avut nevoie de o singura raza de lumina pentru a-l putea localiza pe B`zen si speram ca macar in miezul zilei sa apara una..macar cateva minute...
...un fosnet, un murmur aproape imperceptibil aud in departare...imi intind antene energetice in toate directiile...PERICOL...in catvea secunde am simtit ceea ce simtisera parintii mei...pericolul imi nauci simturile...cineva stia de calatoria noastra...

-Ash, Thain... repede...armele si in turn...vin...
...vine furtuna, dar nu-I cea mai rea...vom trece cumva si de asta...ce veneau acum erau cateva trupe de vanatori de inimi...scursori ale lumii noastre ce se inchinasera intunericului...ei isi sacrificau inima , jertfa chezasie pentru credinta lor ...ii cuonsteam dupa cicatricile dintre coaste...in loc de inima le pulsa acum o samanta de intuneric...
...eram toti in turn...Ash...cu spada intr-o mana si cutitul in cealalta, cu gandul la Arwen si la speranta de a o vedea cat mai repede...I-am ars un a dupa ceafa..mental doar...aveam nevoie de el cu gandul limpede...Thain - cu arbaleta in dreapta si barda langa el...si eu...care deja creasem in jurul nostru un camp de lumina .. ce avea sa-I deranjeze pe vizitatorii nostri iar noua sa ne ofere o vizibilitate cat mai buna...armele erau deja incarcate cu energie curata, pura...pentru a starpi samnta raului...gandu-mi zboara o clipa la mama...simt un val de ura cum ma cuprinde...nu simtisem asa ceva pana la moartea mamei...cateodata e nevoie de ura pentru a aduce iubire...ochii imi arunca fulgere...si la propriu si la figurat...ce na-s fi dat sa fie si Bunget aici gandesc...
Vin - le spun...sa vina zice Ash...sa guste din sabia mea...

[black ice]

Pasesc incet pe o carare tainica. E cararea ce duce spre sufletul meu. De mult timp imi caut sufletul, ma caut, incerc sa gasesc o speranta, un vis, ceva, orice, de care sa ma leg. Ceva care sa ma faca sa uit, sa pot sa ingrop acele amintiri chinuitoare. Dar nu gasesc nimic. Nici macar in vis. Carare nu duce nicaieri. Macar de as putea sa-i vad sfarsitul. As fi mai fericit sa stiu, mai e mult? Dar nu mi se arata nimic. As vrea...un vis, o speranta, un gand frumos....da, mi-e dor de o clipa de fericire, de un sarut....de tine, Arwen! Dar nu e nimic.
Un inger?... Ceva alb vad la orizont. Merg mai repede, aproape alerg. O forta nevazuta imi da aripi, zbor. Ma opresc la cativa metri de ea. E o statuie. Observ ca in jurul meu e un cimitir. La cativa metri chiar si o mica biserica. Statuia imi place mult de tot. Nu e un inger desi are aripi. Atat de alba incat aproape raspandeste lumina in jur. E o raza de lumina in acel intuneric dens, o speranta. Ma apropii mai mult de ea si o privesc fascinat. E frumoasa dar e mai mult decat atat. Simt ceva, o vibratie usoara....ii simt puterea. Ma retrag putin. O privesc banuitor, insa chipul ei angelic ma invinge, ma atrage spre ea usor. Nu pot sa-i rezist. Ma las atras... un gand imi strabate fulgerator mintea: Arwen... dar nu... gata iubito, te las, trebuie sa plec, imi pare rau....trebuie.
Ma surprind fata in fata cu acel chip angelic. Daca ar fi vie...
Un fior rece, placut, pe sira spinarii imi atrage atentia ca ceva se intampla. Deschid ochii: imbratisam statuia. Ma desprind repede. Senzatia persista, inca simt raceala buzelor ei pe ale mele. Ce-am facut? Stelele ma privesc uimite. Luna rosiatica parca rade de mine. Cad in genunchi, ridic mainile spre cer si alung un strigat pribeag. Ridic ochii spre inger, vreau sa o mai privesc o ultima data: are o mica pata rosie pe obraz. Trebuie sa se fi murdarit de la mana mea. Vreau sa o sterg, intind mana dar... curge... e sange.... si curge. Doua dare mici de la ochi curgand incet spre gat... plange... De ce? Ce-am facut? rostesc incet.
Doi ochi mari, negri, ma priveau fara sa-mi dau seama. Ridica o mina si o pune pe gatul meu. Buzele i se intredeschid si aud un glas stins spunand : “Tu...”
Razele diminetii imi mangaie tandru pleoapele. Deschid ochii cu parere de rau dupa acel vis....
Ma ridic din pat, ma duc pana la oglinda si ma privesc. Ciudat, aveam buzele rosii. Ma spal repede, imi schimb bandajul de la brat, arunc o ultima privire in urma ca sa fiu sigur ca nu am uitat ceva si ies din camera. Cobor in sala mare a hanului. Il vad pe Alcor la aceeasi masa de aseara. Imi aduc aminte de ce am zis si facut in noaptea trecuta.... cate s-au intamplat... Il salut si ma apropii de el. Aceeasi senzatie ma strabate. Ar trebui sa ma obisnuiesc deja. Ma pregatesc sa-i povestesc visul meu si sa’l intreb ce poate semnifica, dar vin ceilalti. Las pe altadata si ma pregatesc si eu de drum. Desi nu eram mai convins decat eram aseara mi-am zis ca oricum nu am nimic mai bun de facut. Am incalecat alaturi de ceilalti si am pornit in tacere spre... ceva. Nici nu stiam unde mergem, ii urmam pur si simplu pe ceilalti. Nici nu prea imi pasa. Eram cu gandul la visul pe care l-am avut. Cine e? Ce vrea? O fantasma de-a mea sau...? Ah, cat ma chinuiau intrebarile astea. As fi vrut sa vorbesc cu Alcor sa-l intreb ce semnifica dar nu am avut prilejul sa-l prind singur. Am facut un mic popas, am mancat si ne pregateam sa plecam. M-am dus sa umplu plosca la un paraias din apropiere. Pe cand sa beau B’Zen ma opreste.
- Nu vrei sa bei apa de acolo. De aici incepe Padurea Vaduvelor. Multi viteji si-au aflat sfarsitul aici. Padurea asta e foarte rea, plina de siretlicuri, trebuie sa fim atenti. Am mai fost aici, urmarind pe cineva, un hot si criminal. L-am gasit chiar langa izvorul de acolo, adormit. Am incercat sa il trezesc, dar nu am reusit. Somnul ce il tinea era mai presus de zgomotele si zgaltaielile mele. Picioarele ii erau ingropate in pamant. Am sapat si am gasit multe oase sub iarba verde, atat de frageda parca, oase ale celor ce au baut din apa cristalina.
Ii multumesc si ne intoarcem la ceilalti. Incalecam si pornim repede prin padure caci nu doream sa ne prinda noaptea pe acolo.
Iarasi s-a lasat tacerea. Alcor, incruntat, privea in gol, fiind cine stie la cate mile departare. Ceilalti la fel, fiecare cu gandurile lor, erau doar pe jumatate prezenti.
Niste zgomote ciudate ne trezesc pe toti la realitate. Lasam gandurile putin si ne concentram asupra acelor zgomote. In urmatoarea clipa un nor negru a trecut fulgerator prin noi. Erau lilieci. Le-am deranjat somnul. Au trecut repede, insa au facut o groaza de pagube. Lasand la o parte zgarieturile si alte mici rani, ne-au spart proviziile de apa si au furat din mancare.
Ne-am regrupat repede si am observat ca B’zen lipsea. Dupa o scurta sfatuire Bunget a plecat dupa el.
Noi, restul, am pornit incet spre templul stramosilor lui Alcor, unde vom fi in siguranta peste noapte.
Intram in templu, unde iar simt acea senzatie ciudata. Ma pun jos, intr-un colt, mai retras de ceilalti. Vroiam sa fiu singur cu gandurile mele cateva momente. Speram sa vina Alcor la mine sa putem vorbi dar ceva il preocupa. Era afara, nu stiu ce facea. Pun jos capul, ma invelesc in pelerina si inchid ochii. Vroiam sa ma odihnesc putin dar niste pasi grabiti rasunand pe pardoseala rece ma fac sa-mi deschid repede ochii. Alcor vine in fuga si ne striga sa fugim in turn.
-Vin!
Strangem repede lucrurile, luam fiecare ce-i cade in mana si fugim pe scari in sus. Acolo ne organizam putin. Eram toti cu cate un arc in mana, pe metereze, ochind fiecare cate un diavol. Erau creaturi urate, negre. “Vanatori de inimi” le zicea Alcor. Erau cateva duzini. Daca am fi putut inchide usa templului am fi castigat ceva timp, ma gandesc. Ma reped in jos pe scari in timp ce ii strigam lui Alcor ce am de gand sa fac. Ajung gafaind in fata portii. Ridic arcul, ochesc si trag. O data, de doua ori, gata: doi mai putin. Incep sa imping marea usa a templului. “Nu voi reusi.” Un val de ura ma ia, neputinta parca imi da puteri. Imping cat de tare pot. Se misca. Gata. Aud bardele vanatorilor lovindu-se salbatec de poarta. “Inca doua secunde si n-as mai fi gandit asta.” Alerg repede inapoi in turn. Thain si Alcor trageau cu sageti incercand sa omoare cat mai multi inamici. Din cand in cand Alcor arunca si cate un fulger asupra lor. Imi ziceam ca lupta era ca si castigata insa un tunet puternic despica cerul intunecat, un fulger ne orbi o secunda pentru ca in urmatoarea o explozie sa ne surzeasca. Tot templul s-a cutremurat.
-Au distrus poarta....
-Da, e un Conducator, zice Alcor.
Cineva cu o putere asemanatoare cu a lui incerc sa-mi explic eu.
-Voi ocupati-va de vanatori, am eu grija de El, ne spune Alcor.
Mi-am scos sabia si cutitul, Thain si-a luat barda si ne-am pus in fata iesirii dinspre scarile care urca spre turn.
-Toata chestia e sa nu-i lasam sa se raspandeasca. Trebuie sa-i omoram de indata ce apar.
-Da, incuviintez, nu trebuie sa-i lasam sa intre.
Sange negru, vascos a inceput sa tasneasca in toate partile. Thain le taia capul de cum intrau in turn. Deodata s-au oprit.
-Oare ce s-a intamplat?
Nu mi-am terminat bine gandul ca o sageata imi sterse umarul drept. M-am aruncat repede intr-o parte. “Nu sunt prosti vanatorii astia.” Ne-am pus cu Thain, in spatele intrarii, astfel incat sa-i putem ataca pe la spate. Asteptam. Intrara patru arcasi, incet, prevazatori. Ii fac semn lui Thain sa doboare unul cu arbaleta. Doi cad jos. Unul ucis de sageata lui Thain, unul de cutitul meu. Ne aruncam asupra celorlati doi. Thain, aproape l-a despicat in doua pe micul vanator, improscand tot locul cu sange. Eu l-am ucis repede cu o lovitura de sabie bine plasata. Acestia erau avangarda se pare, caci imediat intrara fugind alti patru vanatori. Patru se indreptau spre mine, patru spre Thain. Eram inconjurati amandoi.
-Unde e elful cand ai nevoie de el?

[SG]

Urmele dispareau vazand cu ochii. Trebuia sa se grabeasca. De fapt, a fost un noroc ca nu disparusera inca, si astfel a putut sa vada macar directia in care trebuia sa caute. Nu, nu trebuia sa se piarda cu firea. Dar il iritau crengile ce il agatau, incercau sa-i scoata ochii. Si asta vroia si padurea. Copacii... Sa il irite, sa il hartuiasca pana isi va pierde cumpatul, si atunci va incepe sa urle, isi va pierde curajul, disperarea va pune stapanire pe el... Ii va fi fatal asa ceva. In cele din urma o sa inceapa sa alergedisperat, lovind in stanga si in dreapta cu sabia sa. Sabia sa... Rareori o scotea din teaca. Lama ei lunga, subtire, dar atat de ascutita si de rezistenta... O scoase chiar atunci, se opri la radacina unui copac, si se uita la ea. Era la fel de stralucitoare, la fel de ascutita, ca acum doua sute de ani, in razboiul in care murise acel care ii era mai drag pe lume, la fel de ascutita ca acum aproape 1300 de ani, in razboiul cel mare, la fel de ascutita ca acum 5000 de ani, cand venise in taramul oamenilor... Era fascinat de taisul ei, stralucitor in intunericul padurii. Cazu in visare, aproape neobservand mica radacina ce i se incolacea in jurul picorului. Dar nu era atat de neatent, incat sa cada in capcana. Sari imediat in picioare si sfarteca radacinile cu sabia. Ura stransa in el de cativa ani incepea sa rabufneasca. Sangele negru si cleios ce curgea din radacinile taiate ii facura o pofta mai mare de sange. Cu sabia in mana incepu sa taie tot ce intalnea in cale. Parea ca aude tipete, imperceptibile, dar totusi pareau tipete ce il surzeau. Isi croi astfel drum prin padure, pana ajunse intr-o mica poienita. Era aici, recunostea locul. Aici se oprise atunci... Aici se uitase cum pamantul, daca se putea numi astfel, inghitea sangele mai avid ca un desert... Auzi un nechezat in stanga, foarte aproape. Se uita, dar nu era nici un cal. Facu cativa pasi, dar ramase trasnit cand zari iesind din pamant, cu doar cativa centimetri, varful botului unui cal. Se apleca sa sape, sa incerce sa scoata calul de acolo, in timp ce se uita in jur dupa B'zen. Pamantul era cleios, desi aspru. Cu greu se lua, si parca ce lua si arunca mai departe, se umplea la loc in cateva secunde. Isi aducea aminte de copilaria lui, pe taramul de dincolo de mare, cand incerca sa sape o groapa in nisipul de pe malul marii. Dadea nisipul la o parte, il arunca in mare, dar apa tot venea si ii umplea groapa. Si cu cat incerca mai mult, cu atat incerca mai repede, dar tot degeaba. Multe zile s-a chinuit sa faca o groapa, macar de doua picioare. Nu vroia cu un scop anume, era mai mult o incercare pentru el; dorea doar sa fie capabil sa faca o groapa acolo, dupa aceea, dupa ce va fi admirat cu multumire groapa, ar fi plecat si nus-ar mai fi intors acolo... Dar el l-a ajutat. Burzum, fratele lui mai mare, mai intelept, mai priceput in orice, mai curajos, mai bun decat oricine... El l-a invatat sa propteasca nisipul cu scanduri de lemn, ca un fel de cada. I-a aratat fantanile, cum sunt marginite cu pietre lipite. Era atat de simplu... Dar era nevoie sa fii Burzum ca sa intelegi ceva atat de simplu. Il iubise intotdeauna pe fratele sau, dar de atunci il respecta. Isi daduse seama atunci ca vointa este buna, dar uneori o clipa de inspiratie e mai buna decat zeci de zile de incercare a vointei. Isi dadu seama ca sapa de cateva minute, si nu reusise sa descopere decat jumatate din capul calului. Dar aici erau radacini. Prin solul cleios erau multe radacini, zeci, incrucisate, subtiri si groase, dar toate foarte lungi. Isi lua din nou sabia si incepu sa taie. Sapa acuma cu sabia. Si era mult mai bine. Ce arunca cu tot cu capete de radacini nu se mai umplea la loc. Si intr-un minut reusi sa descopere mai mult decat reusise in cele cinci minute de sapat cu mainile. Mai sapa inca un minut, cat sa descopere calul pana la burta. Se vedeau dungi rosii pe pielea saracului animal, dungi ramase acolo unde radacinile incercasera sa il stranga, sa il rupa, sa-si ia fiecare o parte. Inca cateva secunde daca ar fi intarziat, nu ar mai fi ramas nimic din cal la suprafata. Mai impinse de cateva ori cu sabia in pamant, caci in adancime nu pareau sa fie asa de multe radacini, si trase calul de capastru. Cu greu, reusi sa scoata calul din pamant. B'zen nu era aici. Cel putin, nu in groapa in care fusese calul lui. Dar simtea ca e aproape. Nu in pamant, ci mai sus. CHiar putin mai sus decat el. Era slabit, inconstient, dar inca in viata. Incerca sa il caute. Incet incet se apropria. Aici era. Nu il vedea, dar stia. Era un trunchi de copac, negru, gros, cu scoarta crapata. Se uita in jos. Se vedea urma unui corp tarat spre trunchi. Stia acuma ca e inauntru. Il gasise.

____________________________
Tre sa plec. Sciu mai incolo.

[SG]

Si cand parea atat de simplu... Dar nu se astepta la asta. Cu o ultima sfaraitura, torta se stinse, lasandu-l in intunericul padurii. Prima lui greseala a fost ca a ezitat. A fost surprins. S-a uitat la torta din mana stanga, si-a pus sabia in teaca si a incercat sa puna mana pe capatul tortei. Dar era fierbinte, uitase asta, si de durere a aruncat torta pe jos. Incerca sa se uite la degetele arse, dar in bezna nu vazu nimic. Se puse in genunchi si incepu sa caute torta pe jos. Isi pierdu astfel un minut, invartindu-se pe pamantul cleios, bajbaind dupa torta. Un sforait de cal il trezi la realitate. Se ridica in picioare si incerca sa isi gaseasca un reper. Nu numai ca nu mai avea torta, dar cautand-o se pierduse. Cu mainile intinse incerca sa gaseasca trunchiul unde era bounterul. Dar se invartea degeaba, stia ca nu il va putea gasi astfel. Se opri si incepu sa se gandeasca. Isi aduse aminte cand se juca legat la ochi cu fratele sau, incercand sa-l prinda. Si tot timpul pierdea. Cat isi dorea sa fie aici cu el... El ar fi stiut desigur ce sa faca. Dar stia si el ce trebuie sa faca, fratele sau il invatase destule, si era ager Bunget. Trebuia doar sa se concentreze. Da, mai devreme il simtise, nu il gasise pur si simplu, ci il simtise. Incerca iarasi sa-l simta, dar in zadar. Dar calul era pe aici. La vreo suta de picioare, speriat, tremurand. Nu stia de unde are asemenea puteri... Uneori se uimea si pe el. Trebuia sa ajunga acolo. Incerca sa se concentreze, stia ca poate. Era mult mai clar asa. Nu avea nevoie de torta, dimpotriva, daca ar fi mers asa de la inceput, poate s-ar fi descurcat mai bine. Mereu uita sa se bazeze mai mult pe simturile sale, pe toate, nu numai pe vaz. Putea sa vada copacii in mintea sa, negri, grosi. Putea sa le vada radacinile, acuma le vedea, miscand prin pamant, asemenea serpilor. Le simtea ura si frica. Isi lua sabia in mana. Se simtea mai sigur pe el. In mintea lui, sabia era alba, stralucitoare, copacii pareau ca se retrag din calea ei. Zgarie un trunchi apropiat, si simti rana mult mai adanca a copacului, il simti urland, incercand sa fuga. Erau ca varcolacii atinsi de argint. Il uimea si sabia, niciodata nu o simtise asa, niciodata nu se gandise la ea. Dar acuma avea alte probleme mai importante, B'zen putea sa moara din clipa in clipa. Aici era calul, il mangaie, il scarpina sub barbie, si simti cum se destinde, simtind o mana prieteneasca pe el. B'zen nu putea fi departe, Il caauta, de jur imprejur, pana cand observa un slab semnal din stanga lui, la nici cinci picioare distanta. El era. Copacul care il tinea incerca sa il ascunda, cuprinzandul in aura lui neagra. Era aproape mort, sarmanul bounter, plecat intr-o lume intunecata, o lume a cosmarurilor, bantuita de strigoi din alte timpuri. Timul era putin, nu trebuia irosit. Bunget isi ridica sabia, tinuta cu doua maini,
[vibreaza, o simt cum vibreaza]
[tremura, nu vrea sa fie lovit, nu vrea sa moara acum]
si lovi cu putere, de jos in sus, curatand coaja de pe copac asa cum cureti lemnul pentru arc la capete, cum invatase de la bunicul lui.
[da, loveste!]
Sange cleios tasnea din locul unde lovea. Trebuia sa fie atent, sa nu-l loveasca pe B'zen. Taiase destul in partea asta. Fragmente de oase
[oase? oase!?? in copac!??]
scrijelite de taisul sabiei scartaiau. Trenuia sa fie foarte atent. Se opri din ciopartit si incepu sa zgaraie incet suprafata copacului. In cateva secunde facuse o gaura pana in interior. Putea atinge fata lui B'zen prin ea. Isi baga taisul sabiei prin gaura, si incepu sa taie spre exterioar, ca pe o cutie. In curand facuse o gaura destl de mare ca sa poata sa-l scoata pe bounter dinauntru. Era in viata. De-abia respira, era inconstient, dar traia. Era ud, plin de sange negru, cleios, cu pielea arsa de veninul din substanta ce hranea copacul. Dar acuma era in ordine. Trebuia sa termine ce a inceput. Dintr-o taietura despica copacul in doua. Un trasnet se auzi atunci cand cele doua jumatati cazura, una intr-o parte, cealalta in partea opusa. Nu, nu mai simtea ura, ci se simtea ca un om harnic ce isi duce treaba la sfarsit. Si asta trebuia sa faca, copacul o merita. Inca din cateva taieturi distruse si radacinile ramase in pamant, si nu mai simti viata in copacul acela. Simtea acum cum padurea il uraste, dar nu indrazneste sa il atace. Il stia acuma de dusman veritabil, Parea ca il recunoaste, de demult, de cand fusese data trecuta aici. Atunci cand padurea pierduse din nou. Acum putea sa se odihneasca putin. Se asesza jos, langa B'zen, il acoperi cu pelerina sa, si statu pe ganduri cateva minute.


______________________
E tarziu, mai scriu si alta dat. Si cred ca o sa-mi fac o clona, sa mai scriu si cu cel de-al cincilea mebru al grupului, caci autorul lui l-a parasit.

[SG]

Era rece. O adiere de moarte se simtea deasupra lui. Ar fi vrut sa-l poata incalzi intr-un fel, dar nu putea. Il sterse cu o bucata rupta din camasa lui, caci nu ii placea sa il stie murdarit de sangele cleios al copacilor. Parea complet lipsit de viata, inert, rece. Nici o miscare in spatele ploapelor, nici o zvacnire in bratele puternice... Dar inima inca ii batea, slab, dar nu renuntase la viata. Incepu sa il frectioneze, pe frunte, la tample, pe brate, si simtea ca se incalzeste. Trebuia sa plece de acolo. Nu va mai fi durat mult pana cand copacii ar fi uitat ce s-a intamplat. Il puse pe B'zen pe cal, il lega astfel incat sa nu cada, si pleca incet pe drumul pe care venise. Incerca sa il gaseasca cu ajutorul mintii, dar padurea nu ii spunea nimic. Era ca o ceata, din ce in ce mai densa. Asta nu il ajuta prea mult, caci padurea era le fel peste tot, nimic nu era special nicaieri. Trebuia sa se bazeze doar pe ochii sai. Merse astfel ceva timp, atent la drum, caci era greu, radacini groase ii ieseau mereu in cale, crengi ascutite stateau invizibile indreptate spre ochii sai, copaci ii ieseau in cale, si ce parea a fi drum se infunda in scurt timp intr-un desis de spini. Era o hartuire continua, un joc murdar, si padurea era buna la asta. Isi aducea aminte de data trecuta... Mai erau 6, ei doi, si inca patru oameni. Incercau sa gaseasca un drum inapoi. Era zi atunci, desi o noapte cu luna plina intr-un loc mai prietenos ar fi parut mai luminata decat ziua in acea padure. Si doar frunze nu erau in copaci, nu era nimic verde, doar negrul crengilor spinoase, ascutite, tari, indoite... Mergeau incet, apasati de temeri, linistiti, fiecare adancit in gandurile sale, pana cand au observat ca a disparut unul dintre ei. Il stiuse, se intalnisera pe drumul spre front, cu multi ani in urma. Era un veteran deja, mai mult traind in batalie decat in familie. Frontul era casa lui, omorase mai multi orci decat cate zile petrecuse in casa copilariei lui... Si acuma pierise in liniste in padurea asta afurisita... Dar nu ii mai pasa, atunci nu ii pasase. Era deja prea tarziu pentru el, in schimb ceilalti trei oameni se panicasera. Cel disparut era cel mai batran dintre ei, el era cel ce avusese grija de ei, fiind din acelasi catun. Ii ura. Ar fi dorit sa ii omoare el pe loc, caci oricum nu credea ca vor supravietui. Stia ca era greu, si tipetele lor nu faceau decat sa inrautateasca situatia.
[Nuuuu!!!!]
Il pacalise. Se invartise in cerc cateva ore. Era din nou la copacul sfaramat. Oasele scrasneau cand calca pe ele. Si noaptea parea ca nu se mai sfarseste. Era frant de oboseala. Ar fi dorit sa doarma, langa un foc cald, intr-o patura calda. Nu mai mancase de la popasul din poiana, gatul ii ardea, uscat, picioarele il dureau. Se duse la B'zen, ii puse mana pe frunte, fierbinte, arzand. Era mai bine, corpul lui lupta cu otrava infiltrata in piele. Era puternic, rezistent, anii de hoinareala, vanatoare, umblet prin padure, noptile petrecute in frigul padurilor il intarisera, si chiar daca inca era inconstient, corpul lui lucra. B'zen va trai, Bunget stia asta. Ii sopti un descantec la ureche, invatat din timpurile vechi, cand neamul lui era mai apropiat de natura, cand nu erau asa multi ca el pe taramurile oamenilor. Macar cu atat sa-l ajute si el, daca nu putea sa faca mai mult. Cu mintea incetosata, obosita, pleca din nou la drum, spre sud. Incerca sa recunoasca locurile, caci pe aici alergase taind copacii, si incerca sa recunoasca o carare dupa ranile acestora. Cu greu, caci in mare parte se vindecasera, reusi sa tina un drum, si dupa apraoape jumatate de ora ajunse la un drum mai lat. Probabil ca acolo fusesera atacati de lilieci, desi nu se mai vedea nici o urma. Aici coti spre est, pe drumul ce parea mai usor de urmat acuma. Ajunse si la locul unde se oprisera, dar ceilali nu mai erau aici. Si poate ca facusera mai bine asa, caci ar fi fost periculos pentru ei. Dar ceva ii atrase atentia, jos, in mijlocul drumului. Era un saculet alb, stralucitor, cu urme de ganduri bune.
[urme de ganduri??]
Il desfacu, si fu bucuros sa gaseasca inauntru un mar, o bucata de turta si o mica plosca de apa, si la fundul sacului gasi si un biletel, cu cateva rune simple:
"tine drumul spre est, spre cetatea alba"
Ah, batranul dwarf, se gandise si la ei. Manca putin din paine, lua doua guri de apa, restul pastrand pentru Bethrezen. El va fi avand mai multa nevoie de hrana. Spre est deci... Cetatea alba... I se parea cunoscut termenul, dar de unde? Nu stia nici o cetate alba in padurea asta. Stia un palat alb... Si in el era o printesa... De mult... Era mistica, in frumusetea ei, ca o craiasa a zapezilor, alba, pura... Si isi aducea aminte cum ii trecea mana prin parul negru, lung, matasos... Ea e departe, pe taramul celalalt. Aici sunt doar orci, multi, in pesterile astea. E intuneric, si rece. Il zgaraie coltii in talpi, tavanul emic, si da cu capul de el. E intr-un coridor lung, si fuge. Fuge dupa un orc, e un orc rau. Stie asta, e rau, si trebuie sa-l prinda, sa-l injunghie cu sabia magica. Dar orcul e mai rapid, fuge repede, si pe urma se opreste, se intoarce la el si ii zice:
"Vezi daca ai dansat? Ai uitat sa zbori acuma."
De ce sa zboare? Ca doar e intr-o pestera stramta. L-a pierdut din vedere. A disparut dupa un colt. Incearca sa fuga mai repede, dar nu poate. Dar trebuie sa-l prinda, caci e rau. I s-au lipit picioarele de podea, nu poate sa le miste, asa ca le lungeste. Se intinde in fata, lasandu-si picioarele in urma. Dar ii e greu, trebuie sa se concentreze. E ca trasul cu arcul, cu cat e mai intins, cu atat e mai greu sa il intinzi mai mult. Dar totusi era altfel, picioarele sale erau din ce in ce mai lungi, si acuma ii era usor sa se intinda. Isi lua avant, sa sara. Ajunsese aproape de cotitura, asa ca isi lua un ultim avant, sa sara dupa colt. Dar nu era nimic dupa colt, decat o prapastie adanca, atat de adanca incat nu i se vedea fundul. Si nu se putea opri acuma, cadea, si picioarele nu i se mai opreau, erau subtiri ca o ata acuma, intinse la maxim, si i se desprinsera. Dar lasa ca aveau sa-i creasca altele. Uitase ca era in cadere, caci nu simtea vantul, dar isi aduse aminte si privi ingrozit in jos. Vedea acuma stanci apropiindu-se din ce in ce mai mult, si avea sa se izbeasca. Inima i se facu din ce in ce mai mica, o senzatie de greata il lovi in stomac, si cand sa loveasca pamantul, se trezi, brusc, cu o sudoare rece pe spate. Era oarecum lumina. In cateva secunde isi aminti unde este... Adormise, nu stia cand, dar adormise. In spatele lui era calul, dar pe cal nu mai era B'zen. Incerca sa nu intre in panica. Se ridica in picioare, si cateva zgomote intr-un tufis
[tufis?!]
ii atrasera atentia. Isi scoase sabia si pasi incet intr-acolo. Cu spatele era o creatura mica, dezbracata, cu pielea neagra. Sub ea era B'zen, palid la fata. Probabil ca i se oprise febra, corpul castigase in fata otravii, si acuma se odihnea doar, refacandu-se. Ii infipse un sut in partea dorsala a micii creaturi, aruncand-o intr-un copac
[verde]
din fata. Alerga repede spre ea, punandu-i sabia la gat. Era o creatura firava, cu ochii mari, maronii, cu o gura cu cativa dinti lati, un fel de bot, cu nasul doar o mica proemienta a acelui bot, o piele apraoape neagra, zbarcita, membre firave, lungi, mainile aprape maturand pamantul. Era speriat, cu ochii mari, gura intredeschisa, inghitea in gol. I se facuse putin mila de ea... Ii parea rau de sutul dat.
"Nu omori pe Gully, nu omori pe Gully!"
"Cine esti tu, Gully? Si ce ii faceai prietenului meu?"
"Eu Gully, eu bun, nu fac nimic rau. Eu doar uitam la haine. Gully nu are haine..."
"Nu cred ca faceai doar asta. Minti. Spune ce faceai, daca nu vrei sa iti fac un buzunar la gat!"
"Gully e bun, vrut doar luat mancare... Gully are foame, in padure nu e mancare pentru Gully. Gully e bun, nu omori Gully, rog, rog!"
"Bine, dar trebuie sa promiti ca nu ne vei face rau, si ne vei ajuta. Si atunci iti vom da si mancare. Esti de acord?"
"Gully e bun! Voi buni cu Gully, Gully va ajuta! Stie Gully padure! Gully va duce la Cetatea Alba!"
"De unde stii de Cetatea Alba?"
"Pai... Gully vazut oameni buni trecut ieri spre Cetate... Gully e bun! Gully e destept!"
"Daca esti destept, atunci stii ca e mai bine pentru gatul tau sa nu incerci sa faci prostii... Da?"
"Gully e bun!"
"Bine, vom mai vedea asta. Acum sa imi spui unde suntem, si cat mai e pana la Cetatea asta alba, si ce stii despre ea."
Se duse spre B'zen, sa vada cum se simte. Il ridica si il duse in mijlocul drumului, langa cal.
"Vorbeste!"
"Gully stie padurea. Aici Gully traieste. Aici padurea buna, Cetatea Alba o protejeaza. Mai incolo padurea rea, puternica, dar Cetatea Alba e mai puternica aici. Gully stie drumul. Cetatea aproape. Gully va duce."
"Ce e cu ceteatea asta? Sunt oameni inauntru?"
"Doar putin. Voi stiut, venit noaptea, inaite voi."
"Doar atat? Altii nu mai sunt?"
"Atat. Gully bun."
"Ce esti tu Gully?"
"Gully e bun."
"Cred ca nici tu nu stii ce esti... Sarmana creatura..."
B'zen era mai bine. Temperatura ii revenise la normal, inima ii batea mai puternic, mai hotarat acuma. Incerca sa ii umezeasca gatul cu putina apa, la care Gully se uita pofticios, ii turna putina apa pe gura, si simti o usoara clipire in ochii bounterului. Cu un usor tremur deschise ochiii, se uita in fata, la chipul lui Bunget. Era obosit, slabit, dar incerca totusi sa zica ceva.
"Stai linistit, totul e bine. Odihneste-te. In curand vom ajunge la prietenii nostri. Poate Alcor te va vindeca putin, dar pana atunci dormi."
O neliniste se vedea totusi pe chipul lui B'zen, si un licar ciudat era in ochii lui. Dar trebuia sa doarma, si oboseala isi spuse cuvantul. La fel de brusc cum se trezise, adormi. Il urca pe cal, gata de plecare.
"Gully, du-ne spre cetate."
"Dar cetatea aproape, nu gabit. Stati, mancat ceva. Gully flamand... Gully"
"Am zis ACUM!"
"Dar..."
"Daca mai zici un dar, iti tai capul. Gully Inteles?"
"Inteles..."
Gully porni, in fata, mai mult tarandu-se in patru labe, din cand in cand oprindu-se sa-i astepte si pe cei doi, intrucat se misca mai repede, desi atat de mic. Ajunsera la o intersectie, un drum taind calea curenta dinspre nord spre sud, drum pe care pornira.
"Gully, esti sigur ca trebuie sa mergem spre sud? Ai grija de gatul tau..."
"Da, sud, Gully stie drumul. Cetatea aproape. Gully bun."
Mersera astfel inca o ora. Peisajul se schimbase, dar spre rau. Verdele din copaci se innegrise, cerul era mai negru, iarba disparuse, si toate astea erau ciudate, mai ales ca se astepta sa fie mai bine spre cetate. Dar altceva ii atrase atentia. Fulgere luminoase se vedeau spre nord, dar nu din cer, ci de pe pamant. Cand intelese, isi dadu seama cat de usor a fost pacalit.
"Gully, stai putin, sa-ti dau un mar."
"Gully bun. E aproape. Gully va duce. Putin e."
"Gully, vino aici, ACUM!"
Dar creatura simtise mania, si se temea. Nu stia daca i-a fost dejucat planul. Se retragea, incet, cu spatele, spre marginea drumului. Se uita de jur imprejur, prins asupra faptei. Bunget isi scoase repede arcul si o sageata, i aceeasi clipa creatura intorcandu-se sa fuga. Daca o scapa acuma, stia ca nu o sa o poata prinde, fiind mult mai rapida. Intinse arcul, tinti si trase. Nu era prea desteapta creatura, alerga drept, incercand sa fuga cat mai repede. Sageata l-a lovit pe Gully direct in gat, aproape decapitandu-l. Dar nu era timp de pierdut, prietenii lor erau in primejdie. Aveau o ora de recuperat, si trebuia sa se grabeasca. Incaleca si el pe cal, tinandu-l pe B'zen in fata, si indemna calul sa alerge cat mai repede. Era un cal puternic, si putea sa-i duca pe amandoi, desi nu prea mult. Dar o jumatate de ora trebuia sa reziste. Fulgerele erau din ce in ce mai dese, si mai aproape. Da, nu intarziase mult. Se auzeau parca intre tropotele calului zgomote de sabii. Era aproape. Si doar biletul ii spusese sa tina mereu spre est... Se vedea un turn pe deasupra crengilr, din nou verzi, ale copacilor micuti. In curand copacii disparura de tot, un turn inalt ridicandu-sein fata. Dar pe jos era o armata intreaga de
[orci? Oare sunt orci? O sa omor orci??]
creaturi negre. Era greu pentru cei trei sa le tina piept... Isi scoase arcul, cu cateva sageti, si trase. Trei calareti cazura, loviti in acelasi timp. Era o tehnica speciala, cunoscuta doar de cei mai priceputi elfi, invatata de la bunicul lui. Mai avea cam doua sute de picioare... Timp pentru inca 5 incordari de arc... 3, 6, 10, 13, 16 calareti cazura. Pareau mai importanti, desi nu erau ei conducatorii. Isi scoase sabia, lucitoare, lunga, alba, parca proaspat scoasa din flacarile fierarului. Nici o urma din sangele copacilor nu se vedea pe lama ei. Si cand taia prin creaturi, era tot curata. Nu il bagau in seama, pareau ca o minte colectiva ii controleaza, minte care nu il vazuse. Dar asta era bine pentru el, dar poate rau pentru prietenii lui, care tot la fel de mult aveau de luptat. Mai rau, fulgerele nu se mai vedeau. Dar il simtea acum pe Alcor, perdeaua padurii disparuse. O aura pozitva se simtea in jur in schimb. Dar un punct negru era totusi inauntru. Un punct negru, destul de mare, dar nu imens. Probabil ca acela era conducatorul creaturilor negre din jurul sau. Sa fi omorat cam zece duzini cand a fost in sfarsit bagat in seama. Creaturile se intorceau spre el acuma, incercand sa-l atace. O sageata scurta era chiar sa-l loveasca, dar o devie cu sabia. Era de la un calaret, probabil acestia erau arcasi. Ar fi trebuit sa-i omoare pe ei mai intai. Dar nu vedea nici un arc in mainile lor. Dar intindeau mana si pareau ca ies direct din mainile lor sageti. Mai erau cateva sute, dar parea ca pana la urma cei putini vor castiga. Se apropia de usa, putea chiar sa-l vad pe Ash, negru de sange dusman, si mai vedea un loc din care dispareau inaminci, taiati de o halebarda ce parea ca iese din pamant si se misca singura. Dar piticul se urca pe mormanele de cadavre, si acuma i se vedea gluga albastra. Un arcas intinse mana spre ei, dar nu apuca sa isi lanseze sageata, caci Bunget ii zbura capul cu sabia. Un altul fu lovit in gat de o sageata, si deja nu mai erau in jur calareti. Cu sabia sa lunga, Bunget secera monstrii din jurul sau, din ce in ce mai rari. Ajunse la poarta, si se alatura celor doi o bucata de vreme. Cand se asigura ca situatia e sub control, se urca in turn, unde vrajitorul se lupta cu acea entitate neagra. Dar usa era inchisa, ca o stanca, de neclintit. Incntatii ciudate se auzeau dinauntru, tunete, ragete, scantei electrice... Nu avea ce sa faca, caci inautr nu putea sa intre. Spera ca se va descurca Alcor, de fapt stia asta. Simtea deja entitatea neagra micsorandu-se, si simtea siguranta din Alcor.
[vocea lui calma, atat de calma...]
Se intoarse la cei de jos, sa-i ajute sa termine cele cateva zeci de dusmani
[vanatori de inimi]
ramase. Cu o ultima bubitura simti ca a fost invinsa entitatea neagra de sus, si o mare liniste se instala pentru cateva clipe jos. Nimeni nu misca. Thain isi reveni primul, si isi lasa sa cada arma, ramasa deasupra capului. Mai erau cativa vanatori, care acuma, fara mintea care sa-i controleze, incercau sa fuga, dezorganizati... Cateva taieturi si cateva sageti ii terminasera pe toti. Puteau in sfarsit sa se odihneasca. Alcor cobori si el, si se pusera in cerc in jurul unui foc rapid improvizat. Era amiaza, trebuiau sa manance. Cu autorul lui Alcor, B'zen isi reveni si el putin, desi inca era obosit.
"Am trecut si aceasta proba"
"Da... Ai ajuns la timp, daca nu chiar tarziu."
"Stiu... Am fost pacalit de o creatura, m-a dus spre sud o buna bucata de drum. Dar tu Alcor, de ce te-ai inchis in turn? Am vrut sa te ajut..."
"Nu ai fi putut sa ma ajuti, dusmanul cu care m-am luptat eu e peste puterile voastre lumesti, e imun la armele voastre. A trebuit sa-l infrunt singur. Dar tu, ce ai facut? Cum te-ai descurcat?"
"A fost usor..."
Dar Alcor stia ce inseamna acest "usor", asa ca nu mai intreba mai mult. Trecutul era mai putin important, viitorul il preocupa, pe el si pe ceilalti.
"Mai stam aici o noapte, sau e prea periculos?" intreba Thain.
"Bethrezen trebuie sa se mai odihneasca pentru a fi bun de drum, si Bunget la fel. A fost o noapte lunga pentru el. E sigur acest loc pentru moment. Nu vor mai trimite ale forte aici, ternul le e potrivnic."
"Ar trebui sa mai aducem niste lemne."
"Merg eu cu tine, Thain", se oferi Ash.
Bunget ar fi vrut sa mai stea cu micul dwarf, dar era obosit. Dar o privire era de ajuns, si isi spusera destule intr-o singura secunda in care si-au intalnit ochii.
Ce a urmat nu isi aducea bine aminte, mai mult dormid.

[smoke]

...foloseam energia cu zgarcenie...nu-mi puteam incarca ..bateriile.. la fel ca atunci cand puterile raului erau mult mai slabe, mai reduse...energie pura, curata, neatinsa de intuneric era tot mai greu de gasit..iar ce ea ce produceam eu nu era indeajuns pentru nevoile de acum...din pacate...

..loveam grupuri cat mai mari..10-15 atacatori...foloseam fulgere .. cea mai economica vraja...loveam fara ura, fara judecata..la fel ca atunci cand cureti o rana de infectie...murdaria trebuie eliminata..asta erau ei - o infectie, un puroi..ceva care s-a raspandit mai repede decat ar fi crezut cineva...

...dupa primele grupuri de vanatori spulberate mi-am dat seama ca nu erau singuri - erau controlati de un conducator...unul care le controla judecata...un fel de vrajitor...cu destula putere daca avea energie din abundenta...iar padurea avea destula energie negativa...spre nenorocul nostru...singurul lucru care ma linistea era ca lupta se dadea in templu...iar conducatorul ori nu stia ce fusese aici ori avea prea multa incredere in el...
..de jos se auzea lupta crancena ce se dadea pe culoarul de la intrare...aici dwarful era in largul lui...locurile stramte il avantajau...iar Ash era si el obisnuit cu tunelele..deh...meseria de hot avea avantajele ei......ii simteam retragandu-se pas cu pas...taind tot ce indraznea sa se apropie...situatia devenea delicata...inca putin si trebuia sa ma folosesc de ultimele resurse de energie pentru a scapa nevatamati...dar asta insemna sa ramanem fara nici un ajutor magic pana la iesirea din padure..si mai aveam de parcurs jumatate...nu era bine deloc..
...trebuie sa o fac...cei doi nu mai rezista mult...incep incantatia...o stiam de la bunicul meu....era rar folosita...raza de distrugere era mare...in afara de ce protejam totul era ras de la nivelul solului...inca vreo 20 de secunde si terminam ritualul cand l-am simtit...venea Bunget...asa numai cum un elf stie sa o faca...plutea ca gandul pe calul sau iar arcul secera neobosit in randul vrajmasilor...pe B`zen il lasase un pic in urma...nu era intremat pentru a lupta...il gasise..abia acum realizam...am renuntat la ritual...singura problema ramasese conducatorul...l-am vazut plutnd spre turnul unde eram...de la prima privire mi-am dat seama ca am castigat lupta...era prea plin de el, nu-si luase nici o precautie...nici macar nu stia cu cine are de-a face...greseala vietii lui..hmm...va avea o surpriza..
- imi strang toata energia in jurul meu un camp de forta, de lumina, puterea a mii de cascade si de vulcani era adunata pe cateva palme in jurul meu...cand l-am lovit nici nu si-a dat seama ce s-a intamplat...exact in frunte..acolo unde era cel mai vulnerabil...n-a mai apucat sa faca ceva ...s-a spulberat ca o ceata risipita de caldura soarelui...trecusem si peste asta...

- am coborat in sala mare a templului...Bunget, Ash, Thain, B`zen - erau toti acolo...intregi, obositi, bucurosi de victorie dar cu sufletele triste, goale...li se parea ca luptau degeaba...nu stiau de ce o fac, pentru cine...cine eram eu de ii adusesem aici, sa-si dea viata pentru o necunoscuta, pentru niste cuvinte zise de un vrajitor ? ...aveau incredere in mine..ii simteam..dar intrebari le staruiau in minte...simteam si asta....

B`zen avea nevoie de ingrijiri...ii dau un praf cel aveam in saculetul meu, praf care sa-I scoata otrava din sange...mai trebuia sa doarma un pic si isi va reveni...
- ma bucur ca ai ajuns la timp...Bunget zambeste amar..
- macar de data asta zise...stiam la ce se gandea..fratele sau...atunci nu ajunsese...
...Ash si Thain venira cu niste lemne...facura un foc in mijlocul camerei si doua la intrare.. pentru orice eventualitate...aveam nevoie de odihna, toti, chiar si eu...bine - nu de odihna aveam eu nevoie - de energie proaspata - dar tot aia era...

- culcati-va - stau eu de veghe..le spun...iar in gand..maine poate va povestesc cate ceva din neagra istorie a rasei mele si despre ceea ce avem sa infruntam intr-o zi...cine stie..maine ce va fi ? ...nici unul cu puterile mele nu putea trasa viitorul...numai prezice puteam...si a doua zi parea linistita..cel mai probabil...

[smoke]

-noaptea a trecut repede...ma gandisem cum sa le vorbesc tovarasilor mei...despre trecut...despre viitor...destul cat sa inteleaga dar nu tot ...e bine ca fiecar lucru sa fie aflat la timpul lui...
...dimineata...desi in padure era acelasi intuneric din turnul templului se vedeau cateva raze de soare...s-au sculat si ceilalti...mancam ceva si plecam repede...mai aveam de trecut jumatate din padure si trebuia sa o facem pana la apusul soarelui...
...drumul a decurs fara probleme...asa cum ma asteptam...padurea fusese invinsa...un semn bun pentru un inceput de drum...
..era trecut de amiaza cand am iesit din padure...urma o campie larga, fara pericole mari, dupa care intram in munti, muntii orcilor...se vedeau in zare...varfurile acoperite cu zapada...speram sa-l intalnesc pe Zaurak, o veche cunostinta, capatenie a unui trib puternic in acea vreme de orci..il ajutasem in trecut , si invatase multe de la mine cat timp se refacea...speram sa fie acelasi Zaurak pe care il cunosteam...
...am mai mers pret de cateva ore...se apropia seara si caii obosisera...Bunget a facut o recunoastere rapida si a gasit un loc numai bun de tabara...o mica valcea cu un izvor limpede in mijlocul ei...am facut un mic foc...Thain s-a pus imediat pe gatit...infometat mereu...cum sunt dwarfii...
Am profitat de momentul linistit si le-m spus sa se adune langa foc pentru a asculta poate una din cele mai frumoase si tragice istorii, istoria unei rase ce a facut totul pentru viata si a reusit sa aduca moartea...
...seara se lasa usor peste campie...la zenith se vedea zapada stralucind rosiatic pe culmile muntilor...aducea cu culoarea sangelui...asociat cu orcii...- povestea mea incepe cu mult timp in urma...cand nici nu existau elfi, orci...sau vreuna din rasele cunoscute de voi...
..un urlet se auzi undeva departe..tresarira toti si mainile sarira spre arme...probabil vre-un pradator la vanatoarea de seara le spun... nu se apropie nimic de noi in seara asta...
..privirile se intorc din nou spre mine...se face liniste...

- rasa mea e cea mai veche, a aparut odata cu primele stele, cu primele rabufniri ale materiei, cu primele irizatii ale astrelor...ni s-a spus in multe feluri de-a lungul timpului, denumiri mai mult sau mai putin frumoase...noua ne placea sa ne spunem Er Rai - Cei Buni in limba noastra...
...noi nu ne nastem asa cum se intampla in ziua de azi...simplu spus un nou membru aparea cand o femeie de-a noastra acumula destula energie ca sa poata crea un copil...femeile erau singurele care produceau energie pura..de aceea avem nevoie si de Pandora..dar ajungem si la asta...
..dupa cum spuneam - femeile produceau energie pura, dar nu era indeajuns...era nevoie si de energia unui barbat pentru a zamisli un copil...totul era ca un dans al energiilor...cu fiecare copil puterea poporului meu crestea...am inceput sa trimitem mesageri in toate colturile universului in speranta ca vom gasi pe cineva cu care sa impartim cunostintele noastre...am avut o mare tristete cand ne-am dat seama ca suntem singuri...

...asa au inceput sa apara primele probleme...au fost unii care sustineau ca trebuie sa incetam cautarile, ca suntem singuri si asa vom ramane...au fost altii care au avansat ideea ca ar exista cineva mai puternic si mai inteligent decat noi, cineva care ne-a creat si pe noi si universul in care traim...si isi ptreceau viata cautand acea entitate...si au fost altii care, in secret, au creat noi rase si au colonizat planete cu ele...in momentul cand s-a aflat...si s-a aflat repede pentru ca intre noi nu se puteau tine secrete, nu se mai putea da inapoi - si s-a hotarat in Marele Consiliu sa se continue proiectul dar s-au stabilit niste legi foarte clare in privinta crearii si colonizarii de noi planete...

...au trecut milenii...faceam din ce in ce mai putini copii, exista o lege ce interzicea asta fara aprobare speciala...si din cauza ca suntem practic nemuritori...planetele colonizate si rasele create aveau deja viata lor, nici nu stiau de existenta noastra ..se parea ca facusem ce aveam de facut in acest univers...dar...ceva creasem fara sa stim, ceva care avea sa duca pana la urma la distrugerea a tot ce realizasem, chiar si a noastra, cei nemuritori...

...fac o pauza, gandul imi fuge iar la mama mea, la tatal meu...durerea pierderii lor se impletea cu usurarea ce o simtem prin destainuirea acestor lucruri unor prieteni, ce nu mai avesesem de mult timp...

Bunget ma bate usor pe umar... - pai nu sunteti nemuritori ? cum de s-a putut distruge ceva nemuritor ?

- da, nemuritori...dar exista mai multe nivele de nemurire...si ceva dintr-un nivel superior...intelegeti...

...ne-am dat seama ca ceva se intampla odata cu primele razboaie intre rasele create de noi...se distrugeau unii pe altii fara motive, erau plini de ura, vroiau doar sa detina puterea...la inceput am intervenit...am distrus rasele cele mai violente...una din ele a fost cea umana...stramosii tai Ash...am salvat doar pe cei mai buni...
...apoi am realizat ca trebuie sa starpim raul din radacina, sa gasim lucrul ce-I facea violenti...si am inceput sa cautam...si n-a fost nevoie de mult timp...pentru ca ne-a gasit el pe noi...
...cum a aparut vreti sa stiti ? ...pai intr-un mod atat de simplu incat nu ne-am gandit niciodata la el...toate realizarile noastre le facem cu ajutorul energiei...si de cate ori foloseam energie foloseam doar energia pura, curata - ca acel lucru ce era realizat sa fie perfect, imaculat...nu ne-am gandit niciodata ca noi produceam si energie negativa, reziduala...energie care s-a acumulat de-a lungul milenilor...s-a acumulat pana a prins constiinta de sine...si atunci a vrut sa creasca...si cum poti face sa creasca ceva facut din energie ? dandu-I mai multa...din ce in ce mai multa...si la inceput s-a folosit de energia stelelor, planetelor - dar asta era enrgie de nivel inferior...s-a folosit doar pentru a deveni mai puternic...apoi a trecut la energia produsa de viu, de viata...si a incput sa provoace razboaie, sa-si gaseasca adepti...apoi...cand a devenit destul de puternic...si-a atacat chiar parintii...adica pe noi...noi , cei care produceau energiea cea mai curata...si in primul rand a atacat femeile noastre...
...eu am fost printre ultimii copii ai rasei mele...apoi femeile au disparut aproape de tot, cele ramase nu mai incercau acumularea de energie pentru a fae un copil din cauza ca putea fi reperate foarte usor...apoi au inceput sa dispara si barbatii...lucrul asta a durat milenii...ne-am luptat cu tot ce am stiut...dar dezavantajul nostru era ca de cate ori foloseam energie il ajutam sa creasca...pana la urma am realizat ca vom fi invinsi...eu eram deja mare...si specialist in protectie si camuflaj impotriva raului...in general puterile mele au fost dezvoltate in directia asta...de la bunicul meu am apucat sa invat totusi si cateva din cele mai puternice magii ofensive...numai ca nu le-am perfectionat si de acea imi consuma multa energie camd le folosesc...

...cand am vazut ca pierdem ne-am raspandit in univers, in grupuri mici, fiecare grup a ales cate o planeta pe care sa o protejeze si sa incerce sa gaseasca antidotul la acesta plaga...si eu am ales aceasta planeta...
...cu mine mai erau un specialist in ofensiva si doi dintre cei mai buni spioni pe care ii aveam la timpul respectiv...
..desi am incercat mult timp sa gasim solutia .. nici pana azi nu am reusit...cei doi spioni au fost prinsi intr-o ambuscada pe cand incercau sa se apropie de locul in care credeam ca se afla centrul energiei negative...si Algedi, cel cu ofensiva a plecat sa incercce sa-I salveze...nu s-a intors nici unul din ei...de atunci sunt singur...nu am mai primit vesti nici de la celelalte grupuri...in doua din ele erau ultimele cateva femei ale rasei noastre...ultima speranta de a supravietui...una din ele era sora mea...iar in celalalt grup se afla cineva la care tineam foarte mult...hmm...da asta e alta poveste...

...asa ca acum stiti cu ce ne confruntam...are adepti peste tot...si-a antrenat asa zisi preoti si conducatori...cei care stapanesc magia...si cine stie ce vom mai intalni...pana acum ceva timp nu stia de existenta acestei planete...dar de cand mi-au slabit puterile a simtit-o...si nu stiu cat mai dureaza pana vor ajunge aici armatele intunericului...nici nu am un nume pentr ce ne ameninta...e o energie malefica...care cuprinde tot ce e viu...nu exista impotrivire, nu poti rezista daca a ajuns la tine...decat intr-un singur fel...

..toti erau ganditori....oare le-am spus prea mult ? ...oare am gresit cand I-am considerat pregatiti ? ....simturile imi spuneau ca nu...dar experienta imi spunea sa nu ma pronunt prea repede...

-si acum ce facem, ma intraba Ash ?
- acum ne odihnim...maine plecam spre munti, si dupa cum stiti acolo sunt orcii...ei sunt pedispusi la violenta...deci predispusi la influenta raului...dar am speranta ca voi intalni o persoana apropiata mie, cu care sa putem discuta despre viitorul acestei planete, il cheama Zaurak...probleme e ca pana la tribul lui avem de trecut prin teritoriul altor triburi...iar asta stiti ce inseamna...apoi va trebui sa o salvam pe Pandora din Kas-nadar, fortareata tritonilor...

Bunget se ridica semet...ridica arcul , intinda coarda la maxim...sageata pleaca cu viteza gandului spre luna...Arcul meu e pregatit spune...
...ii multumesc in gand...aveam nevoie de ceva sa-I incurajeze si pe ceilalti...isi incruciseaza sabiile deasupra focului...suntem toti in asta...

- Toti suntem le spun ...sa facem un legamant...nu va suferi niciodata unul singur pentru toti, nu vom lasa pe nimeni in spate orice s-ar intampla, curajul dat de o inima curata si o minte viteaza poate invinge orice...

SA FIM TOVARASI SI LA BINE SI LA RAU...

...ceva ca o lacrima imi uda obrazul cu gandul la juramantul facut mamei mele...Bunget era si el cu gandul la fratele lui, Ash la Arwen...aveam din nou ceva pentru care merita sa luptam...speranta crestea in mine...

[black ice]

S-a terminat. Vanatorii zaceau rapusi peste tot prin templu. Eram obositi, murdari de sangele negru al dusmaniilor, dar fericiti pentru victoria obtinuta. Ne-am odihnit putin, timp in care Bunget ne-a povestit prin ce a trecut pentru a-l salva pe B’zen, dupa care eu si Thain am mers dupa niste lemne iar ceilalti s-au apucat sa curete templul de trupurile pagane. Am aprins repede un foc, am mancat si...am incercat fiecare sa gasim o speranta de care sa ne agatam.
Noaptea a venit repede si a fost saluta cu recunostinta de toti. Obositi cum eram, am adormit repede. Alcor a ramas, ca de obicei, de veche. A doua zi dimineata am pornit iarasi prin Padurea Vaduvelor. Trebuia sa o traversam toata in aceasta zi pentru a ajunge in muntii orcilor. Spre amurg am reusit sa ajungem pe o culme muntoasa, unde am si ramas peste noapte. Am facut un foc, am mancat si ne pregateam sa ne culcam insa Alcor vrea sa ne spuna o poveste. Ne-am adunat toti in jurul focului si l-am lasat pe Alcor sa povesteasca. A fost cea mai frumoasa si trista poveste pe care am auzit-o pana atunci. A reusit sa ajunga la sufletul fiecaruia cu aceasta poveste. Fiecare se simtea singur, nici unul dintre noi nu mai avea vreo speranta....cand...ceva s-a infiripat intre noi. Prietenia. Un sentiment inaltator, frumos, pur, nobil. Am jurat sa ramanem tovarasi la bine si la rau, sa ne ajutam reciproc si, cel mai important, sa nu lasam pe nimeni in urma. Pentru prima data, de foarte multa vreme, un zambet sincer, timid, si-a facut aparitia pe fatza mea. Si ceilalti erau emotionati. Pe obrazul lui Alcor mi s-a parut ca vad o lacrima....Ne-am privit toti in ochi, am incrucisat sabiile inca o data si am reinnoit fiecare, in gand, legamantul facut. Apoi am mers fiecare sa ne culcam. Eram tulburati si maine aveam un drum greu de facut. Eu m-am asezat putin mai departe de ceilalti, in intuneric. Incerc sa-mi fac ordine in ganduri. Sunt inca obosit dupa lupta de ieri iar ceea ce a povestit Alcor azi m-a pus si mai mult pe ganduri. Iarasi ma intreb, cum vom putea noi – o mana de oameni – sa invingem acea energie malefica? Odata descoperit Pamantul, armatele intunericului vor veni....noi nu vom putea duce o astfel de lupta. Cui ii vom cere ajutor? Cine va indrazni sa ne ajute, cine va fi intr-atat de nebun incat sa ni se alature?... Sunt atat de confuz... adorm... visez... idei, sentimente, franturi de ganduri care ma amagesc...o soapta dulce se ridica deasupra tuturor si-mi atinge sufletul. Tremur sub mangaierea ei. Ard!
Am acelasi vis aproape noapte de noapte. Uneori chiar de mai multe ori. Ma trezesc, adorm iar si visez , inevitabil, acelasi vis. Niciodata nu-mi amintesc exact ce se intampla, dar stiu ca e acelasi. Recunosc sentimentul. Tot visul se reduce la un amalgam ciudat de sentimente; frica, suferinta, sufocare, si...flacari. E singurul lucru concret pe care mi-l amintesc. Sunt intr-un loc inchis sau intr-o situatie din care nu pot scapa - de acolo senzatia de sufocare. Suferinta si frica vin de la faptul ca...ard. De fiecare data sunt inconjurat de flacari. Imi vad mainile, hainele, ...totul arzand. Cu cat ma zbat mai tare cu atat mai puternic este sentimentul de inutilitate si disperare. Dar in cele din urma ma trezesc. Acum la fel. Deschid ochii si observ ca e inca noapte. Ceilalti dorm, doar Alcor pe o stanca sta de veghe. E frig. Vantul misca din ce in ce mai tare crengile secularilor brazi. S-ar putea sa ploua. Oftez si zambesc. Am cazut din nou. Imi aud inima batand si as vrea s-o fac sa taca. Sa nu mai aud nimic, sa inmarmuresc in vid, cred ca mi-as dori. Sa cad din timp, sa privesc lumea, universul tot, din afara lor. Sau pur si simplu sa mor, ceea ce poate fi echivalent cu ce ziceam mai devreme, de fapt....ce ganduri imi trec prin minte...de multe ori ma surprind astfel, visand...in ultima vreme tot mai des mi se intampla sa privesc in gol, sa-mi atintesc privirea spre un punct fix si sa cad in visare. Ce minunat ar fi sa cazi intr-o visare continua, sa nu mai ai accese de luciditate care sa te sfasie, sa-ti distruga orice speranta si vis, care sa te lase mort, in praful abisului in care, tot ea, te-a aruncat. Ma intreb: oare, de cate ori voi mai putea sa ma ridic?
Il aud pe Alcor miscandu-se. Vine, plutind, in directia mea. Trece pe langa mine si se pierde in padure. Ma ridic si pornesc, incet, dupa el.

[smoke]

…liniste…liniste…nimic nu tradeaza ceea ce urmeaza sa vina…eu stiam…ceilalti stiau si ei ceva…dar restul planetei dormea…in liniste…linistea dinaintea furtunii…stanca imi mangaia picioarele cu raceala ei aspra…pe deasupra trecu in zbor lin o vietate mica…luna arunca cu sulite reci de lumina; acest razboi ce dureaza de la facerea lumii…razboi intre intuneric si lumina…bine si rau….cum poti deosebi ce e bine si ce e rau ? cum poti spune ca intunericul e mai rau ca lumina..sau invers ? cand poti spune asta ? e bine ca am smuls niste oameni, le-am jurat prietenie neconditionta si foarte probabil ii tarasc spre insasi moartea lor ? e rau daca nu fac nimic si las totul sa fie asimilat…sa se integreze in negativ..sa se omogenizeze ? caci omogenizare inseamna moarte…pauza totala…absenta oricarei licariri de viata….
Ce e bine ? Ce e rau ? intrebari la care nu gasisera raspuns nici unul din inaintasii mei si nici eu nu stateam mai bine..

Ma ridic usor si plec spre padure…s-a pornit un vant uscat si rece …care cresteaza padurea in lung si in lat, framantand crengile copacilor, facandu-le sa geama…parca vor sa-mi spuna ce urmeaza…Trebuie sa las un semn in padure… langa izvorul ce a strapuns stanca batrana, unde adapasem caii mai devreme, se gasea un vechi locas in care se puneau mici scantei de energie..care sa lumineze calea celor insetati si sa tina apa rece si proaspata…vroiam sa fac acest lucru ..cineva venea dupa noi ..parea familiar dar era inca departe ca sa ii captez energia iar padurea facea si mai greu lucrul asta...Ii va folosi o gura de apa proaspata si o raza de lumina…

Ma intorc cu fata la muntii care ne asteptau sa le incercam puterile..ma gandesc la Zaurak…la fata lui, pe care am salvat-o din padura pe cand avea doar cativa ani – si care, pana sa vin, nu-si facuse de ras tatal si luptase cu batrana si sireata padura cu toata puterea ei de orc…haha..asa mica si asa inversunata…oare ce s-a intamplat cu ei ? Nu simteam nimic din partea muntilor…nici o frantura de energie…nici o picatura de informatie nu patrundea pana la mine…am slabit, da… alta data as fi plutit cu spiritul pe desupra varfurilor taioase si albe ale masivilor stancosi..as fi imbratisat un nor si as fi zburat pana la Zaurak, gasindul in fata unui foc aprig, prajind un jin, specie de ierbivor, cu carne frageda si coarne ascutite, cu Shaula , nume primit dupa parul razvratit impotriva legilor naturii, stand drept in sus-prins in coada, pe genunchi, povestindu-i legende stravechi si invatand-o tainele luptei…da ..alta data…

Un fosnet usor ma trezeste din visare…e Ash…probabil a venit dupa mine…ma intorc spre el sa-i spun ce …hmm…arata ca si cum ar arde ..pe dinauntru…frige..il simt si de la cei cativa metri care ne despart…saracul…nu pot sa-l ajut..de focul asta avem nevoie..focul asta avea nevoie doar de o calauza care sa-l conduca spre eliberare…

-E rece afara…spune Ash
-Da..e rece…dar tu arzi…nu-i asa ?

Ma priveste usor mirat…-Ard Alcor, ard…si as vrea sa arda toata luma cu mine…sa mistui universul …sa fiu una cu el..cu ea…

Il bat usor pe umar – Arzi prietene, arzi…ca e mai bine sa arzi decat sa te stingi…

-Acum hai sa ne odihnim ca maine ne asteapat drum lung pana la poalele muntilor - trebuie sa trecem prin campia ielelor…spirite neodihnite de fete frumoase, puse pe prins barbati in jocul lor, facandu-i sclavi, amagindu-i si facandu-i sa le alerge pana cad morti de oboseala…ca la urma sa le fure sufletul si sa-l adauge la celelalte suflete care stau inchise in cufarul lor…singurii ce se pot plimba nestingheriti pe acolo sunt orcii – ei le-au infrant odata..si o pot face din nou….eu….am preferat “alte” mijloace de calatorie cand ajungeam aici..acum se pare ca trebuie sa trec si eu ca si voi…pe cai…in principiu nu ar trebui sa fie probleme…dar niciodata nu se stie ce apare….

Ash arunca un brat de lemne pe focul ce dadea sa se stinga…se aseaza usor pe patura , cu ochii atintiti in luna stralucitoare –

-Alcor ?
-Spune.
- Oare, de cate ori voi mai putea sa ma ridic?
Tac. As vrea sa-i spun multe..sa-l linistesc. De cate ori va fi nevoie ii soptesc un gand…de cate ori va fi nevoie…

[Sabina]

auzind sunetul copacului ce cazuse la pamant, Raven se ingrijora.....cine era in padure si nu dadea nici un fel de semn de comportament pasnic?.....insa pe masura ce se apropia simtise ceva...........o vibratie diferita pe care nu o mai simtise de mult ...... de foarte mult timp....pe fata i se citea ingrijorarea, simtea ca Alcor era in apropiere si acest lucru o nelinistea foarte mult.....se temea de trecutul ei.... Alcor stia tot ce se intamplase in trecut....ii stia toata povestea: circumstantele in care a fost exilata de pe planeta ei natala, Shakra si anume planuirea uciderii unui confrate de acolo .... si ceea ce era mai rau era faptul ca stia de ce era in stare.... ce puteri din intunericul universului salasluiau in ea...... pe vremea cand era tanara folosea aceste puteri pentru orice insa din nefericire pentru tot ce era mai rau.....insa la ceva timp dupa ce fusese exilata disparuse....nu o mai vazuse nimeni.....plecase pe o planeta indepartata a galaxiei, numita Azna unde invatase sa isi controleze emotiile si puterile insa ea se putea controla numai cu ajutorul meditatiei...dupa ani de meditatie ajunsese in Padurea Vaduvelor ....asta era un lucru pe care Alcor nu stia....si mai era ceva.....in trecut Alcor putea sa ii citeasca gandurile si asta ii oferea un dezavantaj imens ei....insa acum nu.......mintea ii era inchisa de o bariera produsa chiar de puterile sale....nimic nu mai putea iesi la iveala doara daca vroia Alcor sa spuna tot ce stie..... si se temea de asta.......el nu o placuse niciodata ii diminua puterile, poate de asta ......... insa strainii de colo nu erau Alcor, nici unul.....asa ca se putea apropia de ei.Dar daca il cunosteau.......daca il intovaraseau.....totusi isi dorea sa vada ce este cu strainii de acolo....vroia sa ii ajute..si sa afle cate ceva despre ei.....orice! se apropia incet tarandu-si mantia neagra de-a lungul potecii....si cand ajunse la ei..........

[jollyfellow]

"asadar, spune-ne cine esti.. si ce te aduce in locul asta pustiu calatorule"

omul il privi ingandurat..
"cine sunt eu? un nenorocit de functionar.. un functionar la academie. carturar. diplomat. sol la curti indepartate. Cunoasterea amanuntita a tainei graiurilor, scrisului si a exprimarii a folosit seniorimii mele de multe ori. "

cei cinci se asezara in jurul lui si il ascultau...
"Calatoresc mult si prin multe taramuri am cunostinte.. din pacate nu si prin locurile acestea..
...acum o luna am fost trimis cu misie de la curte de a intocmi un raport general privind oamenii ce traiesc de-a lungul Drumului Broastei.. mai marii intelepti aveau cine stie ce treburi in acele locuri. "

privind in pamant
"ce batjocora din partea sortii! intragul oras incendiat de o coalitie ale porturtilor din sud. intregul meu viitor.. curtea.. academia.. totul ars.. acum nu am unde sa ma intorc.. oricum nu voi cheltui banii de intoarcere pentru a ajunge inapoi in vest.. as ajunge acolo falit.. si viata acolo e scumpa..

2 saptamasni mai tarziu dupa ce auzisem macabrele vesti, imi pusesem un scop in minte... trebuia sa ajung in est.. la una din curtile de acolo.. desi popoarele estice sunt mai salbatice si deci mai pline de ura fata de straini, seniorii de acolo ma puteau recunoaste si unii imi cunosteau abilitatile... desi suna nebunesc, mi se parea cea mai buna alternativa pentru un om fara casa, fara prieteni si dezobisnuit cu viata grea..

m-am gasit in mijlocul regatelor orcilor.. o prezentare plina de granduare(pentru ei), plus faptul ca le cunosteam multele dialecte vorbite in profunzime mi-a ingaduit sa ma dau drept mesager al regilor de pe coasta. "o mare armata trece prin aceste parti pentru a face razboi cu cei din est.. sunt aici atat pentru a negocia conditiile de trecere prin pamanturile voastre, cat si ca sol pentru estici. Suveranul meu cere tie, mare capitan, sa ai grija a-mi trece sub comanda osteni orci care sa ma protejeze de-a lungul drumului.."

macar la ceva ma pripepeam de minune.. la inselaciune.. odioasa capetenie orceasca ma privi credula si spuse:

"cu tot respectul pentru marii regi(accentua marii regi) din apus, noi ne razboim intre noi de multa vreme.. nu pot sa trimit cu tine ostasi, jumate-elf, caci celelalte capetenii vor gasi grupuri de orci pe teritoriile lor drept semn de razboi.. descurca-te singur solule".. astea nu erau vesti bune

n-as fi rezistat fara o garda iscusita.. multe vise urate batuie inspre rasarit..

asa ca am cerut sa fiu scos din munti..
“mda.. gasesc ca nu pot trece prin aceste locuri.. voi lua drumul de miazanoapte.. tu sa raspandesti vorba printre vrajmasii tai..”
n-a avut ce sa spuna..

si-am luat-o cu pas rapid inapoi.. nici nu am coborat bine din munti ca imediat cei 12 ostasi trimisi sa ma insoteasca au simtit ceva.. ceva ce le-a starnit frica.. Si pe buna dreptate, locurile pareau altfel decat acum 13 zile cand a trecut pe aici alaturi de o caravana orceasca.. un iz de intunecime mai puternic decat cel obisnuit, ceva a luat pentru scurt timp in primire aceste locuri.. m-au parasit in noaptea asta. dupa ce m-au trecut campia au fugit inapoi nenorocitii.. si iata-ma aici.. "

“inteleg.. spuse Alcor
si vrei sa vii cu noi?
Dupa cum ai observat se "umbreste" pamantul asta pe zi ce trece..”

"Tocmai.. nu mai am curaj sa pornesc spre rasarit singur.. asa ca voi merge unde mergeti voi.. poate aveti nevoie de un.. diplomat.. "(spuse diplomat cu juma de gura). Tonul lui arata ca nefericitul apusean stia ca meseria lui nu are nimic care sa intereseze cu adevarat pe aventurieri

“uite, acum orcii mi se vor crede datori.. asta inseamna ca in munti daca ma voi arata alaturi de voi vom avea toti parte de ospitalitate..”

"n-as sta in drum vrajitorule, ti-am spus.
sunt obisnuit cu a cutreiera lumea.."

parca in ultimile vorbe ale jumate-elfului, Alcor gasi o semnificatie mai adanca decat parea sa se vada..
si totusi povestea parea credibila, ba chiar se vedea sinceritatea pe chipul jumate-elfului..dra cumva prezenta lui nu-I dadea pace lui Alcor.
Isi aminti vorbele unui intelept.. “cateodata, cand ceva iti este inlaturat vederii, golul care ramane este totusi vizibil”

[tristania]

E o dimineata care promite soare. Nu am avut somn, gandul fiindu-mi strabatut de patimi. Ma simt blestemata sa traiesc mereu cu fiorul nelinistii in suflet, mereu agitata in ganduri nebune, mereu aberanta si inserata in raspunsuri. Negasindu-mi locul in aceasta temnita, sunt o fiinta ratacita, o greseala a Universului pe care ma straduiesc sa o repar.
As vrea sa ma transfigurez in expresivitatea absoluta, as fi infaptuirea promisa, izvor de viata si, totusi nu pot fi decat fiinta incatusata, vis si neliniste. Nu pot fi normalitate, traind tragedia popoarelor umbra, mereu departe, alergand spre alte margini pe care nu le gasesc niciodata. Si atunci, fac un maraton de una singura, servind cultul mantuirii sufletelor...Nestiind unde pot fiinta, chinuindu-ma sa redau spreranta, straduindu-ma sa-mi infaptuiesc menirea, traiesc un balans derutabil, o neliniste permanenta a lipesei certitudinii apartenente sigure. Lipsa sigurantei imi determina constiinta sa se refugieze intr-o aparenta eliberare, prin variabilitatea imaginatiei, culminand in dulcea senzatie a posibilului care exista in universul gandului. Nu pot sti daca putinta ce-mi izvoraste din imaginatie se poate realiza intr-adevar, am doar puterea sa sper asupra acestei impliniri. Asa cum nu-mi pot limita imaginatia, nu gasesc o limita a lumii, intotdeauna gandind ca trebuie sa fie ceva mai mult decat atat, chiar daca nu gasesc Paradisul in constiinta.
Vreau viata! Vreau sa traiesc acel sublim de absolut pe care acesti demoni il ucid in mine! Iubesc viata si nu voi oferi nici o secunda din ea acelora care nu stiu sa traiasca frumos...eu sunt vie desi m-am sinucis de mult!
I-as da vietii pasiunea sarutului si febra gandului fericirii, inaltandu-i boltele spre aurore de exatazuri instinctuale, transformand izvoarele in curgeri de puritate, in surse de lumina, in revelatii tulburatoare. As cuceri lumea cu taria singuratatii despartind-o de melancolie si, cladindu-i drumuri spre renuntarea la trecut as ridica-o din iluzii spre adevaruri. Lumea s-a obisnuit cu gustul renuntarii, traind nostalgia a ceea ce a fost si astfel lumea regreta ceea ce a fost odata; lumea regreta si simte nostalgia visului despre ea...Imaginea lumii ordonate si armonioase de odinioara s-a spulberat lasand locul unei lumi aflate mereu in conflict cu reflectia umbrelor, a intunericului, agiatata de dezordine, nenorocita sub framantarile neputintei sale, si secata de fiorul unor forte malefice. S-au pierdut culorile, sunetele, dragostea, frumusetea... Vreau ca lumea sa regaseasca aceste taine. Vreau cantul pasarilor sa-mi fie versul diminetilor, vreau sorii cerurilor universale sa-mi scalde inima, sa-mi imbalsameze neputinta de a trai. Sunt plina de viata si, totusi am mainile legate...nu pot zbura, spiritul meu nu-si gaseste locul aici.
Soarele ce-ar trebui sa-mi dezmierde depresiile e albastru cu tente movulii, razele lui, pe care le intrezaresc printr-o mica crapatura, sunt ca niste angoase in intunericul care coboara din ce in ce mai palpabil asupra inimii mele. Vad in bezna sangerie coltii albi ai unei dihanii ce-mi pare coborata din purgatoriu. Chipul dihaniei se indreapta catre mine aruncand in jurul meu cadavre, undeva aud inima mea si reusesc sa o zaresc. Ma transform in pescarus si zbor spre coltii monstrului, colti care se transforma in gratii si oricat as bate din aripi, oricat as lovi nu pot sa-mi iau inima inapoi....Aud rasetul luciferic ca un vuiet metalic si scartait de porti de cimitir. Un suierat si aripile de pescarus mi se transforma in brate, sunt trasa in mijlocul intunecimii. Nimic deasupra mea, nimic sub picioarele mele...doar abur si senzatii de murdarie ce-mi invadeaza trupul, mintea si sufletul. Cu ultimele puteri ma adresez lor, celor care-mi grabesc degradarea:
'Si de-ar fi sa mor incatusata in limitarea voastra, in chinurile voastre, n-am sa deschid portile lumii mele, indeajuns ati distrus lumea in care colcaie nefericirile si osandele. Nu mai exista soare si nici luna, exista doar timp, ei bine, eu ma exclud timpului vostru!'
Ma privesc plangand pentru a suporta o noua zi care trece cu suferinti si degradari mai istovitoare, si atunci plang azi si pentru maine ca, in cel mai fericit caz, maine sa uit ca ar trebui sa plang!
Imi inchid ochii si astept. Nu stiu ce astept...poate vine cineva...cine stie ,eu, oricum in zborul meu astept.

P.S: Va multumesc ca m-ati primit in cadrul minunatei voastre povestiri! Imi cer iertare pentru eventualele inconveniente si sper ca voi deprinde macar o mica parte din iscusinta si maretia voastra.

[smoke]

..L-am lasat pe Ash cu ochii atintiti in stele, prada gandurilor, intrebarilor, oboselii; nu ii spusesem ca acolo langa izvor asteptam pe cineva; ii simtisem vibratiile, parusera cunoscute si in acelasi timp straine mie, invinuiam padurea pentru acest fapt..asta pana am inteles cine era in urma noastra. Trebuia sa ma intorc la izvor sa intalnesc pe cea care imi fusese discipol odata, probabil cel mai talentat dintre toti cei pe care ii intalnisem si care nu aveau stramosi din neamul meu asa cum era Pandora..chiar mai talentat si de cat unii dintre acestia.
..Pe atunci erau alte timpuri, pline de sperante, de planuri..;raul nu se extinsese asa tare, cautam noi metode sa il oprim, noi ajutoare printre toate natiile pe care le zamislisem si carora le purtam de grija; aveam mesageri in toate colturile universului si se parea ca avem o sansa de a castiga. Planeta aleasa de mine era locuita si de putinii Naturali cum le spuneam noi, o incercare a unora din savantii nostri de a crea o rasa asemanatoare cu a noastra, care sa ne umple golul resimtit, singurateatea... in incercarea noastra de gasi ajutoare am infiintat un Ordin al Aparatorilor Luminii, in care recrutam pe orice detinea constinte de magie si puteri peste cele normale- nu erau multi si nici nu gaseam decat rar pe cineva care sa detina cu adevarat puteri magice dar puteam sa cream o linie de informatii care sa ne ajute la intelegerea cat mai rapida a situatie si a dusmanului. Printre cei care au batut la usa Ordinului a fost si ea - a venit intr-o seara tarzie de toamna, cand frunzele isi paraseau parintii pentru ai hrani cu trupul lor, cand soarele incalzea ultimele ganganii, tarzii si lenese; a batut incet, sfios, de sub mantia cu gluga ce ii acoperea tot corpul ca si cum i-ar fi fost frica sa nu darame poarta; si nu s-ar fiinselat prea tare... Ii simtisem energia de departe si o asteptam in fata usii de ceva vreme, i-am deschis inainte sa bata a doua oara, a pasit inauntru si apoi s-a topit din picioare in bratele mele, fara constiinta. Si-a revenit repede, cateva zile mai tarziu, fusese doar lipsa hranei si oboseala de a fi haituit - ura oamenii, ura lumea , ura tot ce nu o lasa in pace, se ura si pe sine pentru ca nu intelegea ce e cu ea. Cand s-a trezit eram la capataiul patului ei facand un descantec usor…a deschis niste ochi mari si cafenii, de parca s-ar fi adunat acolo toata samanta pamnatului. Nu a spus nimic si nici nu am intrebat nimic – o chema Uanda..dar nu-i placea numele...fusese izgonita de mica de acasa, planeta Shakra, pentru ca detinea puteri peste intelegerea celor din jur, peste intelegerea ei si de asta se intamplau accidente deseori. Saisprezece ani fusese haituita pe unde umblase, nu puteau sa o distruga pentru ca nici unul nu avea puterea necesara dar puteau sa o alunge, sa ii arate ca nu e dorita. I se inegrise sufletul si inima si daca nu ar fi intalnit ordinul nostru…nici nu stia cat de bine nimerise aici…
..Am inceput incetul cu incetul, i-am spus ca suntem preoti care lupta impotriva raului care pune incet stapanire pe planeta, omitand sa-i spun originea mea si a celor trei tovarasi de-ai mei, am inceput sa-i explic cum sa-si inteleaga puterea si cum sa o controleze. Petreceam mult timp impreuna pentru ca necesita mare atentie iar lectiile nu erau tocmai usoare. Nici nu mi-am dat seama cand s-a intamplat, absorbit de ceea ce faceam, captiv in vartejul evenimentelor…
..A venit intr-o zi si mi-a spus ca ma iubeste si ca vrea sa fie cu mine toata viata...mi-am dat seama atunci ce greseala facusem…prins cu atatea lucruri omisesem prea mult timp sa-i spun adevarul…a trebui sa o fac atunci, pe loc…am sperat ca va intelege si va trece peste dar m-am inselat – lumea fusese prea dura pentru cei douazeci de ani pe care ii avea acum iar faptul ca singurul care o intelesese si ii fusese alaturi in ultimii ani o refuza a fost prea mult – a plecat in aceeasi noapte, am stiut ca o va face; Am privit-o din turnul de veghe cum se indeparteaza prin nametii stralucitori de zapada, si am stiut ca va veni ziua revederii. Nu mi-a fost mila de ea – mila e pentru cei slabi – iar ea nu era slaba – dar i-am inteles durerea – asa cum speram ca o va face si ea intr-o zi si ma va intelege.
I-am facut in seara aceea, in timp ce se indeparta, un ritual de protectie, am pus multa energie in el ca sa dureze ani buni, sa stiu ca e teafara pana cand de vom revedea din nou.
Acum o intalneam in Padurea vaduvelor – oare rezistase scutul meu impotriva energiei padurii ? speram ca da…Trecusera destui ani de atunci..6-7 oare cat sa fie…?
..Stateam lipit de stanca aspra si priveam peste campie la crestele tacute ale muntilor. Gandurile imi prindeau forma in departare, peste stralucirea jucausa si inselatoare a zapezii de pe varfuri…Am stiut cand a venit..usor..asa cum ii era obiceiul…isi spunea Raven acum si inca nu scapase de ura…dar nici ura nu castigase…saraca fata…toata viata ei a fost o lupta..
--Ce faci Alcor ? Nu te-ai schimbat prea tare de cand nu ne-am vazut.
--Da Uanda…sau Raven ? cum preferi sa-ti spun ? mie personal intotdeuna mi-a placut numele tau, e un nume bun, puternic. Ce faci prin locurile astea, nu sunt tocmai cele mai potrivite pentru plimbari.
A parut un pic surprinsa ca stiam de numele care il adoptase dar si-a revenit repede.
--Am auzit zgomote si am vrut sa vad ce se intampla…si oricum, padurea e casa mea acum, nimeninu ma deranjeaza aici iar daca o face, o face doar o singura data…nu am uitat ce m-ai invatat.
Parea schimbata, era schimbata – scutul meu nu era intact desi era inca acolo…speram ca nu se schimbase de tot, ca vechea Uanda mai era inca acolo.
.. Am vrut sa o invit sa mearga in tabara, langa foc,sa putem discuta cand am fost intrerupt de o zarva venita de la tovarasii mei…am simtit imediat ca mai e o prezenta cu ei acolo, dar fiind in padure nu stiam ce sau cine e…
--Hai cu mine ii spun Uandei…vorbim un pic mai traziu, acum se intampla ceva cu prietenii mei.
In cateva clipe am fost in tabara si m-am linistit – Bunget tocmai interoga un omulet mic de statura, imbracat ciudat pentru tinuturile astea, spunea ca e carturar si diplomat in cautare de slujba…stia multe dialecte de peste tot si nu se putea abtine in a-si incerca micile stratageme diplomatice si cu Bunget…radeam in sinea mea – elful nu era nici prost si nici de experienta nu ducea lipsa, dar nici carurarul nostru nu se lasa mai prejos.
..M-au vazut venind iar Bunget se opri, nu stiu daca din cauza mea sau din cauza ca in spatele meu venea o umbra tacuta..a pus imediat mana pe arc dar i-am facut semn ca totul e in ordine.
--Vrei sa vii cu noi ? l-a intrebat pe cel ce inca nu se prezentase
-- Pai nu vezi ca se umbreste pamantul asta pe zi ce trece, unde sa ma duc ?
Interesanta observatie imi spun in sinea mea – poate e singurul care a vazut lucrul asta in afara de mine…si totusi nu spunea tot adevarul despre el..mai tarziu va trebui sa aflu mai multe.
--….sunt obisnit a cutreiera lumea vrajitorule…
--Bine carturare…daca ne spui si numele tau ar fi si mai bine.
.. Intre timp Uanda/Raven se asezase undeva langa foc, dar destul de departe incat flacarile sa nu ii lumineze fata …parca treziti dintr-o data toti s-au intors spre ea..Ash vorbi primul
--Tu cine esti ? Cine e, Alcor ? Va cunoasteti ?
--Da Ash, suntem vechi cunostinte, dar o sa o las pe ea sa se prezinte…
.. Uanda isi arunca gluga pe spate , facand parul ei rosiatic sa luceasca sangeriu in lumina focului…

-- Ma cheama…

[Sabina]

-Ma cheama Raven...insa numele nu este important..este doar fel de a striga o fiinta a carui suflet nu mai exista demult...
Am schimbat cateva priviri taioase cu Alcor, nu as fi vrut sa vin cu el, nu ca as mai fi simtit ceva pentru el insa acum preferam sa fiu singura, sa nu fiu chestionata de cei din jur.Inevitabil aveau sa fie curiosi, si avea sa intrebe cum a fost viata mea...care este legatura mea cu Alcor....nimeni nu va stii nimic despre mine....
-Alcor...as vrea sa schimb cateva vorbe cu tine...
-Desigur...
-Nu vreau sa raman alaturi de tine aici...stiu ce incerci sa faci...incerci sa ma faci sa ma alatur lor...nu mai sunt fata naiva de odinioara care credea orbeste in tine...m-am schimbat mult...acum vreau sa raman singura...nu vreau intrebari, nu vreau sa mi se ceara sa imi spun povestea si mai ales nu vreau sa se stie ca vreodata, am acut imensa greseala de a ma indragosti de tine...unul dintre putinele lucruri pe care le regret este acesta.....imi amintesc ca atunci cand am plecat numai la asta ma gandeam...am trecut prin multe de atunci.Daca ma gandesc mai bine ar trebui sa iti multumesc...daca nu erai tu...nu ajungeam niciodata asa.Am reusit sa imi stapanesc furia prin meditatie...faptul ca te vad acum nu ma mira...stiam ca intr-o zi ne vom reintalni.....nu vreau sa o ajut pe Pandora .....
-Raven . . .

[tristania]

Sunt o fiinta atat de inradacinata in elementul cosmic, incat nu-mi pot refugia gandul in lume, iar atunci cand reusesc, ma intalnesc cu neantul, cautand mereu marginirea.
Nu-mi pot limita avantul spre universalitate, nu am puterea sa-mi opresc simtirea pe aceasta lume, dezlantuindu-mi furtunoasa pasiunea spre spatiul liber de timp si insuficienta, in ideea ca, pot infrange limitele impuse unui simple creaturi efemere. Nu pot oare sa traiesc aici? Sunt oare o fiinta cosmica?
De-alungul scurtului meu drum nu am intalnit fiinte care sa aibe dorinta sa se schimbe, sa zboare spre magice departari care sa le aduca implinirea pe care o ravnesc in plafonarea scarboasa in care zac inerti.
Locul meu se afla in spatiul existent intre lume si univers, intre mare si pamant.
Sunt un om de vis sau, poate, nu sunt si de aceea, nu ma regasesc in nimic. Poate sunt doar gand ori o simpla adiere de vant care strabate viata ca un fulger prigonit de neliniste.
De ce caut marginirea? Ce fel de marginire caut? Cred ca alerg ca oricare altul spre acel maxim genial in care sa ma afund cu toata fiinta intr-o liniste dulce. Maxim in care sa pot spune ca nu-mi mai doresc nimic, ca am gasit locul in care sufletul meu s-a eliberat de neliniste. Dar ce inseamna o fiinta care nu-si doreste nimic? Atunci cand nu voi mai avea nimic de dorit, voi uita ca exist, ce e bucuria si speranta. Iar Iadul incepe acolo unde nu mai exista dorinte si sperante!
Oare cati sunt asemeni mie? Oare toti suntem vanturi aprige? Ce de furtuni si uragane s-ar naste in lume daca toate aceste popoare umbra ar fi ca mine. Ce transformare s-ar produce la radacinile vietii!
Ma simt o creatura fara sens,stiu ceea ce-mi doresc dar, nu-mi stiu sensul dorintelor, ca si cum, as trai intr-un haos interior. Numai in haos totul devine putiinta si, regasindu-ma in toate, pot sa traiesc in toate la fel de intens ca in mine insami.
De-as fi mare, as fi mare de foc, de-as fi aer, as fi cerul, de-as fi frunza, as fi padure, de-as fi credinta as fi crisalida. Si totusi sunt un haos, sunt parte din toate acestea si intr-o zapaceala absoluta ma simt atemporala, plutitoare peste eternul lucrurilor, depasind nimicul care apare acolo unde temporalitatea este parte constitutiva pentru existenta. Si totusi simt o forta care adesea ma macina incetul, cu incetul...E ca o rana a carei sens nu il inteleg.
Nu sunt nimic, sunt totul si daca totul s-ar transforma in mine ar fi un paroxism al antinomiilor si limita incordarilor, dar cu toate acestea, totul ar fi posibil in mine. poarta in sine universalitati, universalul nu detine ceea ce am eu, eu sunt cea cu suflet...
Eu sunt Pandora, fiinta care, desi poarta in sine universalitati, universalul nu detine ceea ce am eu, eu sunt cea cu nazuinta...
Si-atunci, universalul ar fi fiinta efemera, in haosul meu as fi posibilitate. Si, ce-as mai rade inaintea neantului si a mortii, in clipa in care eu pot fi totul, chiar de voi fi, totusi, o palida umbra a ultimei tristeti. Sunt un sens al nonsensului.

Privesc oceanul cum se-nfurie, cum se linisteste in unduiri domoale ce curg in departari. Spre maluri furtuni de ape, spre departari linisti suave. Doar muzica pe ape, acea voluptate senzuala a muzicii naturale.
Marea imi suge vidul, il absoarbe si-mi prelungeste simtirea, ce extensie formidabila la ceea ce sunt! Mare, Pamant, Ocean, cat spirit zboara spre infinitul cerului, acolo unde totul devine revelatie si esti cuprins de farmecul molipsitor al departarii de lume. La ce-mi mai trebuie libertatea cand am Oceanul? De-as fi val!

[jollyfellow]

Si astfel cu venirea diminetii, aventurierii, alaturi de cele doua escorte misterionase, se pusera din nou pe drum. Nu avea sa dureze mult pana cand aveau sa intre din nou in codri caci joasa campie de la poalele muntilor nu era greu de traversat. In fata lor, o poteca dreapta printre ierburi inalte. La orizont se intindeau culmi inzapezite.


"Jumate-elf, zici ca ai trecut pe aici recent.. atunci trebuie sa stii cat o sa ne ia pana vom incepe urcusul"

"Pai drumul e drept. o sa mai avem un rau de trecut, si de acolo incep dealurile. Daca mentinem pasul, la amurg vom privi inapoi peste campurile astea. Nici nu s-ar cuveni sa petrecem noaptea aici. Chiar si cu ocrotirea ce spune ca ne-o ofera Raven, nu stii ce fel de pericole te asteapta. Si cea mai mare greseala e sa ne credem in siguranta.. pe buna dreptate nu sunt acestea locuri prea umblate.."
Aceasta era Campia Ielelor. O fasie ingusta de ses care separa codrii Vaduvei de Munti.
Raven, auzind ca Alcor si camarazii lui vor sa o strabata, se oferise sa ii treaca, "si de acolo o sa vedem". Spuse ca desi duhurile ce stapaneau acest pamant ii purtau frica si ii fugeau din cale, nu le putea garanta pe deplin siguranta. Vor trebui sa fie atenti.

Desi o masca, Jolfel continua sa-si distribuie toata atentia catre curioasa fiinta care isi facuse aparitia in acelasi timp ca si el.
"Raven, cica.. de ea n-am fost anuntat". Avea sa isi continue observatiile asupra ei. Ar fi preferat pe cineva mai putin secretos, asa era cufundat in incertitudini si banuieli. " in fine.. sansele ca prezenta ei sa aiba cu adevarat relevanta in cele ce am sa le intreprind este nesemnificativ de mica" isi spuse el. "acum pot doar sa sper ca va mai dezvalui ceva despre ea, macar sa pot sta linistit.. sau poate Alcor dezvaluie ceva.. poate unuia dintre ei..." privi spre cei patru ce mergeau imediat in fata lui

La primul contact Bunget ii provocase nervozitate. Sub privirile suspicioase ale elfului, gasi suprinzator de greu sa-si intre in rol. sa-si aminteasca acea perioada indepartata din tineretea lui, acum mii de ani, cand lucra printre principalii secretari folositi de seniorime in misiuni diplomatice spre est.. dar pana la urma totul merse conform planului, si inselaciunea ii reusi. Povesti cele ce I se intamplasera de parca se desfasurasera cu cateva zile inainte.

“O istorisire mincinoasa ar fi fost detectata imediat, oricat de slefuit talentul meu dealungul mileniilor. Probabil nu de elf, dar de catre Alcor in mod sigur.. dar ce-am spus am spus din memorie.. n-am de ce sa-mi fac griji..

Binenteles, toti trebuie sa aiba cateva incertitudini in privinta mea, trebuie doar sa le mentin banuielile la minim.. Astfel nimic imprevizibil nu se intampla.. cum instinctul le spune sa ajute pe cei aflati la nevoie, le-ar lua ceva timp sa se hotareasca sa se separe de mine.. si sunt doar cateva a zile pana la ambuscada…
pana acum totul a mers bine.. in afara de EA..
dar nu are sa mai dureze mult.."

privi spre culmile muntilor din fata..